|
| |
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
...
CALE CUVINTELOR
carte de
filozofie şi poezie
simplă.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
| |
templul ... căilor cuvinte
|
|
cu păr alb
destul,
învelit în
mâneci roşii albe straie,
maestrul
largilor odăjdii,
în cerneluri
negre
poeme îşi
încheie,
lunga-i
viaţă
trăită în
tăcere.
trecut-au 78
de toamne
şi împlinit,
pensonul îşi aşează
peste-a
galbenelor teme.
... văd cal
alb mândru-n trup,
ce-n trap
prin flori căzute,
poartă în
morminte,
un zâmbet ce
din tăcutele cuvinte,
construit-a
templul căilor cuvinte.
29 noiembrie
2010
|
|
|
|
piezişe
bucurii
cirezi buluc
aşteaptă
patime
hotare.
nepăsător,
în pace,
poate încet
şi trist
de-a lumii
delăsare,
sihastrul
tău recită,
versuri de
tăceri
şi lăncrimi
căzute
în pocale.
e noaptea de
crăciun
când cu
toţii bucurăm,
... doar unul
plânge.
28 noiembrie
2010
|
|
|
|
ţi le dărui
ţie
ca într-un
tărziu
să mi le
întorci
nu cu un
sărut
ci ca
veşnicie.
28 noiembrie
2010
|
|
|
|
din a
turlelor mici pagode,
maestrul
largilor odăjdii,
stele
lampioane stinge,
adâncind
palida lumin-a lunii.
iar din
neagra-albastră noapte,
în a
toamnelor grăbite ape,
liliaci
sălbateci înfloresc,
ademenind
mireasma iernilor calde.
din ostroave
grădini de alb,
ce aştern în
guler munţii,
bucurii
tăcere şipotesc,
sărbătorind milenii.
28 noiembrie
2010
|
(posibil)
... ultimul poem
|
|
te-ndemn
să le citeşti decât în noapte,
de-am scris
pe placul tău e nimereală,
de-am scris
în graiul meu o fi degrabă o greşeală.
ce-i
filozofia ori poezia-mi simplă?
ei bine bun
prieten,
de
răspunsuri plină-i lumea,
mai puţină-i
plină de cu oameni
ce-apucă ca
să fie.
27 noiembrie
2010
|
|
|
|
mi-e dor s-aud
greierii cum
târâie în iarbă,
să văd cum
pâlcuri
sălcii cresc,
din ape
sufocate-n trestii.
mi-e dor de
nevăzut să
simt,
de clipa ce
vecia
o-nseninează.
27 noiembrie
2010
|
|
|
|
visat-am
stingheru-mi templu,
loc de
rugăciune-mi,
coborât în
cărări mulţimi de oameni,
veniţi să
dobândească
atingeri
nevăzute.
27 noiembrie
2010
|
|
|
|
sihăstrie nevăzută călăuzită-n
stele,
maiestos înalţă stinghere piscuri,
urcând la cer tăcută
rugă.
din drumul treptelor de jad,
trăit-am şovăielnice
mulţimi
îmbulzite-n podurile de piatră,
ce leagă
lumile mute.
amu, în cuvinte
mă dezleg,
lăsându-mă purtat
precum o barcă
ce vântul o împinge,
umflând a vrerei pânză.
dezlegat de intenţii moarte,
în cuget neîntinat
cobor ca să contemplu,
perfectele căi de jad
măsuraţi de timizii
paşi de gol trăire.
... e timpul să împlinesc
ce lacrimile-mi săpat-au
în stâncile de suflet.
27 noiembrie
2010
|
|
|
|
când peste păduri acoperite-n
beznă
noaptea rece iar coboară
şi de frig atipesc ţânţarii,
frumosul singur îl petrec,
gustându-l
ca dintr-un vin bătrân şi tainic
maturat în clipe vechi.
25 noiembrie
2010
|
|
|
|
de bobul
creşte din nimic,
omul, de ce e
preţios
prin multul
ce-l adună?
25 noiembrie
2010
|
|
|
|
viu de-ar fi
vântul,
ce linişte
ar fi.
de-ai strânge roua de
din dealuri,
a câta sete a-i
potoli.
de-ai putea
cuprinde tot hotarul,
cine ar mai
muri?
25 noiembrie
2010
|
|
|
|
ţi-ai spălat
lăcrimi din obraz,
ascunse-nopţi
fluvii de durere,
lumii mele
ca să te arăţi,
în văluri de plăcere.
mă ierţi te
rog,
că mort,
indiferent şi rece,
uitat-am să
te văd,
aşa frumoasă
printre lăcrimi.
25 noiembrie
2010
|
|
|
|
cine
cunoaşte că înainte de mine te-ai născut tu?
şi că
înainte de a muri eu mori şi tu?
cine
cunoaşte alba lumină a cerului
ce dezmiardă
în culoare o lume coborâtă-n noapte?
cine-mi cunoaşte cărările
prin nori,
şi cetăţile-mi
ce-ascund înalte porţi?
cine?
25 noiembrie
2010
|
|
|
|
nu-i somn
care să nu te poarte-n noapte,
cum nu-i
vers care să nu te aşeze-n cânt.
nu-i fel ca
luna din perdele ceţuri să se arate,
cum nu-i
chip ca făr de aripi pasăre să zboare.
nu-i val
care să nu sfârşească-n spume volburi,
cum nu-i
îndemn din care faptă să nu se nască.
prietene,
nu-i chip ca
grele linişti
să nu
lovească-n firi deşarte,
că din ast
fel de rosturi lumea-i făptuită,
că ingenui
căi sunt dezvelite inimilor dumirite.
25 noiembrie
2010
|
|
|
|
de ce timpul
veştezeşte albe frumuseţi?
de ce din
prea multă viaţă, plumbuitu-mi-s-au paşii?
de ce din
prea-dorinţă, iubiri de inimi îmi sfârtecă în carne?
de ce-mi
albesc pletele ca zăpada de pe munte?
de ce din
zbucium linişti nasc?
de ce îmi
pier confraţii?
prietene, sunt
întrebări făr de care inimi pier,
putrede
trupuri ce pe veci aşa rămân.
de ce, nu-i
răspuns în ori întrebare,
e doar cale a naivelor
candori,
limpezi şi albastre
muritoare gesturi.
25 noiembrie
2010
|
|
|
|
trudit,
prea-trist,
contemplând la
aţipitul
ce pe toţi
ca un blestem
în neputinţă
ne petrece,
sătul de tot
ce-i trecător,
simt de pe
acum amurg
necruţător.
nu-i loc
nicând ca zile ce-au
mai fost să fie,
nu-i loc de
lăncrimi, reproş ori loc de
despărţiri,
că-n
răscruci de vânturi, viaţa,
ne-a
găsit plăpânzi şi
tremurând.
ce poate să
mai schimbe a vântului legământ
sortit în
cruci de vremuri?
ce om ar mai
putea aduce viaţă-n
piepturi ce
cuminţi s-aşează în mormânt?
... egoist,
rupt de-a lumii zbucium,
maestrul
largilor mâneci,
roteşte
penson în petic de hârtie,
lăsând în
uitare nemurire, poemul albelor tihne ...
...
doar
florilor de hârtie
le e frică
de ploaie,
şi
nemărginirilor,
de ostroave
gânduri tihne.
25 noiembrie
2010
|
ostroave
crescute-n ceţuri
|
|
ce aprig
suflă
vântul cel
de toamnă
ce şuieră-n
coperişuri
ce deasa
ceaţă le desparte-n
te miri
ostroave de tăcere.
ce aprig
cresc pinii-n nori
opintiţi în
pâlcuri covoare ierburi
hrăniţi din
brume ceţuri dese
înrădăcinaţi
în a toamnelor gesturi.
ce aprigă-mi
e cărarea
ce te urcă-n
casa albului templu
ce te
îndeamnă
să contempli
a
nesfârşitului cuprins.
24 noiembrie
2010
|
|
|
|
cine împarte
lumea-n anotimpuri,
magnolii
împletind în mănunchi miresme,
ce călugăr
invită la tăcere?
cine face ploi să cadă,
căptuşind în
largi mistere,
calea
albilor lotuşi?
cine scapără-n
ceruri,
galopuri de
dragoni,
poeme
pictate-n hârtie de orez?
cine?
23 noiembrie
2010
|
|
|
|
nu-i frâu vieţii să se pună
şi nici răului hotar,
că toate-s făcute ca să fie,
date omului în dar
trăite ca destine.
23 noiembrie
2010
|
dintr-o
ţară atât de mică
|
|
într-o ţară
atât de mică
se nasc şi
oameni mari,
iară de o
ţară atât de mică,
de-şi
permite să-i proscrie,
ori proşti-s
mulţi şi-nghesuiţi,
ori că de
atâţi destepţi,
exportăm
excedentul de prostie.
22 noiembrie
2010
|
|
|
|
mănunchi de
chei stelare,
adâncite-n
yale de pământ,
tăcut purtate-n
legământ.
22 noiembrie
2010
|
|
|
|
sunt ploi ce
noaptea pregătesc,
sunt visuri
ce inimi frâng,
sunt clipe
ce unesc destine.
sunt priviri
ce legăminte nasc,
sunt amoruri
trăite în tăcere,
sunt zâmbete
îngheţate în mormânt.
sunt, şi asta
face tot totul.
22 noiembrie
2010
|
|
|
|
doar cerul îndrăzneşte
să-mpartă
lumina lumii
în creneluri
de culoare.
22 noiembrie
2010
|
|
|
|
de viaţa
încă de mine ţi-e plină,
încumetă să treci
albastrul râu ce inimi ne desparte.
de privirea ghiont îţi dă,
roşu râu încumetă să treci
ce trupuri ne desparte.
de mintea de mine ţi-e
plină,
încumetă râu verde ca
să treci pe mine să mă vrei.
... de-n braţe nu mă vei mai
strânge,
chiar crezi că alţii or să
mai aştepte,
necopt povestitor de
pasiuni?
22 noiembrie
2010
|
|
|
|
purpure
citadele
învelite-n
jad
şi sidefuri
paravane,
ascund
poveşti
ori mărturii
durere.
ascund
cărări
şi
lăbirinturi,
ascund
grăbiţi drumeţi
poticniţi în
aburi
şi trupuri
de femei.
e citadela
purpurelor
clipe
ce-mbracă
viaţa-n
văluri de
brocart.
din
foişoru-nalt
ascuns în
şerpuitoare clipe,
maestrul
scrie poemul
purpurelor
locuri,
poticnite-n
dezordonate
nuanţe de
culoare.
21 noiembrie
2010
|
|
|
|
ce rost s-auzi
că dincolo de mări
ţinuturi
zece s-au schimbat,
ori, că
alţii-n zece zile clădesc palate.
ce rost să
crezi în alte tâlcuri,
când
păzitorii de morminte
bat toacele
de lemn mereu la fel.
zadarnic
feţi-frumoşi
străjeri
cutează în prinţipii,
că d-atâtea
vremuri noi ... tot noi,
chiajna
vieţii se-mplineşte.
`geaba prevestitori de timpuri
în cuvinte
ne încurcă,
că noi ce-am
visat
doar n-am pierdut,
şi ce trăim
nu s-a gătat.
20 noiembrie
2010
|
|
|
|
auzi cum
calcă căpriorii
în toamne
reci priveghiuri?
simţi în
nări mirosul cald de cerb
ce prin
bruma rece-a toamnei
cărări
croieşte?
19 noiembrie
2010
|
|
|
|
e toamnă.
e toamnă şi pădurea
s-a golit de freamăt.
doar vântul
bate singur,
cântul rece
al unei ierni ce dă să vină.
din
pagoda-mi ce timid s-aşează,
în
cuprinsuri de prăpăstii hăuri,
visez
chezaşă strofă,
ce dă
să-nchege,
a poemului
dulce tihnă.
19 noiembrie
2010
|
|
|
|
căzut-au
flori de prun
ce covoare aştern,
în grădina
domniţelor de casă,
ce
prea-tinere aşteaptă,
sărut de
noapte a împăratului războinic,
cuprins în
grele
armuri brocarturi
şi blanuri de samur.
din iatacul
ascuns în pridvor de sălcii,
veghea
cuprinde chipul doamnei prea-cinstite,
ce trăieşte legământul
celor cinci mii de zile.
departe, din
câmpuri lupte,
scrisori şi
lăncrimi împăratul scrie,
şi în
cuvinte el aşterne,
suferinţa
osemintelor jertfe,
c-a pierdut
în luptă,
opt mii de piepturi
ce l-au
slujit mai mult ca Dao.
înstrăinat
de-a lumii umblet,
şi
prea-singur,
împăratul priveşte-noapte
cum luna
desluşeşte,
mireasma
nopţilor de vară,
privelişti
şterse din poteci
de sângele-ncleiat
în brumă rouă.
căzut-au florile
de prun,
peste
chipuri anotimpuri de dorinţe,
dezvelind cărări iubiri ascunse
şi zăgaze de
durere,
că cine ştie
legământul celor cinci mii de zile?
19 noiembrie
2010
|
|
|
|
din biciul vântului,
cale norilor arată,
tristeţi brăzdând
în lumina slab-a lunii,
ce scaldă sălcii în amurg.
e igumenul largilor veşminte,
trăitor de vii cuvinte,
rotitor de hazarde tihne,
cotiniş* scăldat în raze soare
mângâiat de vânturi reci
şi pufoase ceţuri,
scris tăcut în pietre stânci
acoperit de muşchi veşminte.
te ştim egumen al largilor
veşminte,
cioplind pridvor peceţi
piezişe-n rugi de truditor,
întru răbdare grăitor,
chezaşă rugă nevăzută,
eşti egumenul largilor odăjdii.
17 noiembrie
2010
*cotiniş
= şerpuitor,
unduitor
|
|
|
|
albe burniţe cortine aştern,
înveşmântate ceţuri şi
anotimpuri reci de toamnă.
în lotci subţiri şi negre,
pescari săraci în zdrenţe haine,
năvoduri de suspine aruncă-n
ape poticnite-n prea-plecate sălcii.
mai jos, de podul jadurilor
spelndori,
pagode vechi adormite-n mal de
râu,
îmbie călători bogaţi şi
târgoveţi în haine scumpe,
să asculte pieziş de cânturi de
pescari.
în portul de pe râu,
doar luna mai separă ape,
tristeţi şi despărţiri poeme
aruncate-n ape,
de pe arce poduri,
de tinere gheişe
ce-şi plâng amoruri
căzute-n anotimpuri reci de
toamnă.
14 noiembrie
2010
|
|
|
|
privind din a cerului tărie
profeţii, splendori privesc
coborând peste-al lumii oarbă
căutare
puterea îndrăznelii.
îndrăznite vorbe ei trăiesc
cuvinte rădăcini din voci ascunse
ecolul marii putinţe
a omenirii ce tragic cată
ne-vionţe.
în drumul care duce-n ceruri,
profetul îndrăzneală-aduce
şi tăria
vieţuirii.
11 iulie
2010
|
|
|
|
am prins în
laţul veşniciei
sihaştrii
nemuririi
cadenţe
lumii să rostească,
doar că
împlinind
egoista-mi
tragică dorinţă
ofilit-au
lotuşii în ape.
11 iulie
2010
|
|
|
|
cocor alb
cobori
din nouri ceruri
pe scări de vânt
şi piezişe carmine
căi de soare.
cocor alb ce peste nori înşiri
parfumuri ploi flori de pruni şi crizanteme.
aripi albe simbol
aşterni
peste-a lumii negru
îmbrăcând în
murmur
văi de munţi adâncite în pustiu
înţesate pagode
temple mici,
rătăcitoare oaze de suspine.
din catarge
creste omul împărat
strecoară-n abrupt de suflet privelişti
vieţi
cântate-n vers
ingenuu.
10 iulie
2010
|
|
|
|
cei ce vin
sunt cei ce
pleacă,
să petreacă
frumuseţi
în ochii ce
continuu cată.
04 iulie
2010
|
|
|
|
trecut-au
decenii patru
acoperiţi de
rubinii poeme,
pătruns-n galbene amurguri
şi albaştri
munţi
oglindiţi în iezere cleştare.
ce legământ
tăcut
trăit-am în
ăşti decenii patru!
04 iulie
2010
|
|
|
|
e arşiţă în
piaţă,
şi
transpirate chipuri se încing
în
concursuri pe legături de praz.
se-mping,
se înghiontesc,
ciorovăiesc
ca merituosul praz
să şi-l
îndese în folosite pungi de plastic.
e arşiţă în
lume,
de pestriţe
lumi pierdute.
04 iulie
2010
|
|
|
|
de priveşti
atent în jur,
observi
îngrămădite şi informe trupuri,
ce-şi trăiesc
pretenţii vieţii.
de priveşti
atent în jur,
dezgropi
dezosate trupuri,
adunate-n
verticale turnuri
închisori de
dihor chipuri.
de te uiţi
atent în jur,
observi
cultura invizibilelor plebe,
mustindu-şi
neputinţa
la
rang de viaţă.
04 iulie
2010
|
|
|
|
citadine
călător
ai ieşit în
parcu-ţi
să-ţi
serbezi frumosul?
ai ieşit să
plimbi
respirând a
verde,
tremurul
luminii ce tânjeşte
după clipa-i
de putere?
ooo doamne!
îngrămădiţi
pe căi alee
străini
deopotrivă se adună,
năluci ca să
alunge
din a viaţă
fără ţinte,
îngropate-n
râuri, râuri oameni.
04 iulie
2010
|
capitala cu
privelişti citadine
|
|
prea-multul,
e ocaua de măsură
a
sentimentelor-potrivă
trăite-n
preajma goalelor dorinţe.
prea-multul
sentiment a înegrit
surâsul
de pe-a
oamenilor balanţă
trăit în
ajurul sterpelor dorinţe.
şi câtă
grabă e în ăst oraş, şi câtă ură,
dovediţi în
jalbe ce despart
a drumurilor
pavate vieţi.
străin şi
mort oraş aţi copt,
în neputinţa
înmărmuritelor căinţe.
nu-i leac
pentru un ăst oraş
ce a
împresurat o ţară,
decât ocaua
pe măsură
şi
uitarea din focul ce-o să-l arză.
04 iulie
2010
|
|
|
|
trufaşe versuri
poetul aruncă
în poeme de hârtie.
în fluvii de ritmate vorbe
şi sucite tomuri cântărite,
poetul îşi aruncă
prea-multul vieţii,
împlinindu-şi puţinul cărţii.
trufaşe vremuri trăim cu toţii,
că pierdute căi trăim
din prea-mult de vorbe şi isprave
noi.
stingherii şi prea simplii oameni îşi trăiesc apusul
purtaţi în moderne timpuri,
de trufaşii oameni sărăciţi de pace,
ce nătâng petrec popoare
în trufaşe vremuri sărăcite de iubire.
04 iulie
2010
|
|
|
|
guturale
clopote
înteţesc
suspine
de cohorte oameni
urcate să atingă
albul văl ce
cade
din
candelabrele pagode.
din 5000 de
trepte jad
ridică-n
lumina clară a lunii,
templul
albelor pagode,
fildeşe
turle în smaralde creste.
de sub a
streaşinilor temple,
mantre
alungă a nopţilor tăcere,
guturale
chemări de voci ermite.
e schimnicul
vălurilor albe,
ce din verde vânt
şi văi câmpii,
lumea
acoperă în nuanţe de tăcere.
04 iulie
2010
|
|
|
|
lampioane
râuri duc la vale
lăcrimi învelite în hârtie
stihuri cântate în durere.
râuri de lumini cobor în
vale
aşezând umbre în tăcere
adunate suflete stinghere.
e noaptea când abisul
prinde viaţă
iar cerul se deschide.
... e noaptea lampioanelor
râuri.
30 iunie
2010
|
|
|
există un
timp pentru lacrimi
şi un timp
pentru a zâmbi.
există un
timp când poţi să fii
şi un timp
când nu mai eşti.
există
pentru toate un
timp.
că eşti
frumos, urât,
bolnav sau
sănătos,
uşor sau
greu,
timp pentru
toate este,
că în viaţă
este dat
să le
trăieşti pe toate.
aşezat în Za, în foişorul lăstarilor
de bambuşi,
bătrânul
schimnic lumea în pricepere cuprinde
fără a o contura.
din pensonul
vechi şi aspru
el, cărări
cerneluri desenează,
lăsând loc
perfecţiunii fără să o închidă.
29 iunie 2010
|
|
|
|
în grădina
bătrânului maestru,
pe lângă
împlinite flori de prun,
înmugurite
şi pufoase trestii
hireş se arată.
29 iunie 2010
|
|
|
|
din pictate
neguri,
negre pâcle de
pe deal coboară,
şi plecate
sălcii înfioră
apa de pe lac
ascunde.
nori şi arbori
de-a valma pier
în umbre ce
dansează
trecând a lumii
zbatere nălucă.
prin teşite
streșini
în pământ plecate,
răpăit de ploi
grăbite
curmă a liniştii corvoadă.
iar în toată
astă valmă,
înțeleptul
rosturi scrie
ascunse în
sihastre stihuri.
29 iunie 2010
|
|
|
|
penson greu
şi
gros
înmoaie în cerneală
bătrânul tău
maestru.
din picături
negre-n călimară,
sudoarea
vieţii în scrisuri o aşterne,
caligrafie
dintr-o singură mişcare.
12 iunie 2010
|
|
|
|
de pe ziduri
prăbuşite
de pagode
părăsite
umbra
stihurilor ascunde
pustnica
tăcere
aducătoare aminte
a cuvintelor
trăite.
de prin
colburi răvăşite
adieri de
vânturi îi ridică
bucăţi de
stihuri putrezite
uitate urme
ale unei lumi trăite
în versete
şi cadenţe.
doar el,
bătrânul largilor veşminte,
sapienţe
mute ciopleşte în neuitare:
de te uiţi
la om sau păsări,
vezi tu oare cum
urme lasă în văzduhuri,
ori în zăpezi
curat căzute?
12 iunie 2010
|
|
|
|
pe înserat,
uşoară zarvă s-a lăsat.
gălăgioase
vrăbii în harţă s-au luat,
să împartă
uscatul boţ de mămăligă.
21 mai 2010
|
albe ceţuri şi cânt de flaut
|
|
din lăptoase
albe ceţuri
valuri
armonii de flaut cad
pe văi
tăiate-n munţi cetăţi de jad.
13 albe
foişoare cântă
flautul orbului maestru,
albe
schimnicii
pitite-n
cărunte stânci cocoaşe.
21 mai 2010
|
|
|
|
tu ploi de
primăvară,
în cascade curcubee
reverşi
trăirea aromelor de mai.
21 mai 2010
|
|
|
|
cad a
primăverilor
flori,
tivind
pavatul drum al vieţii,
în covoare
de culori.
cad,
cad florile toate,
lăsându-mi să adulm
floarea cea mai vie
iubirea vieţii.
21 mai 2010
|
|
|
|
te-ai căznit
vreodat,
ca din toate
ce le-ai trăit
să le
strângi într-Una întrebare?
te-ai căznit
vreodat,
ca din toate
ce ţi le-ai dorit
să le
strângi în Una,
şi din toate
cele ce le-ai iubit
în Una să le
iubeşti?
... da din tot
ce ai rugat în astă viaţă
într-Una
rugă să înalţi,
gândit că
mai apoi din Una
la toate să
renunţi,
căznitu-te-ai?
19 mai 2010
|
în
lumea
asta doar viii mor
|
|
e lume multă
... ca să fie,
şi-n ea, tot omul bun
se pune-a strânge
şi ... zile
să le potrivească.
în ea ..., tot omul,
frumos la suflet pune,
cazna lumii,
în nelinişti de smintite vremuri.
e lumea temerilor
sedate-n ură,
e lumea
sinistrelor show-uri.
acum, nu-i vreme
să te pierzi ca ei
nu-i vreme
de dreptate,
cum nici de
rugă nu prea e.
atât ai timp,
ca să pricepi,
că-n astă
lume, doar viii mor.
11 mai 2010
|
|
|
|
şi florile
de prun
îmbătrânite
cad,
născând
esenţa de parfum.
05 mai 2010
|
|
|
|
te
culci privind la stele,
gândind
priviri
ce în abise spaţii se-ntâlnesc.
priveşti
la stele noaptea,
mici
ostroave în adâncuri de tăcere.
dar cu cât
priveşti prea mult la ele,
nu vezi cât
praf pe haină se aşterne.
05 mai 2010
|
|
|
|
şi ce-i
vântul de n-ar fi omul
în poem
ca să-l cânte?
şi ce-ar fi
ploaia făr de om
în
cuvinte s-o descânte.
... de om n-ar
fi
şi vânt şi
ploaia ar muri.
04 mai 2010
|
|
|
|
coloană
ajunsă-n cer,
pe pământ
întinsă
în
umbre
de morminte.
din pavate-alei,
sobornicească dare,
sărut
împietrit-ai,
în
goale de dorinţă porţi.
butuci de
piatra
căinţe
aşezare,
singuratice
le-ai numit
împletite
cu
alei tăcerii
terminând
povestea
cu una masă e goală.
04 mai 2010
|
|
|
|
în chioşcu-i
ieftin,
bătrânul
schimnic plânge.
trecură
hoţii, şi-i furară banii.
îngrămădit
de cărţi şi stive de tăcere,
bătrânul
schimnic plânge,
el, e singurul ce ştie
că
tâlharii lacrimi n-au.
şi atunci în
faţa Căii,
pentru ei
... cine
o să plângă?
02 mai 2010
|
|
|
|
bătrâni
schimnici
în ifu-uri albe,
flori roşii
atârnă-n
grinda naltelor pagode.
e semn de
grabnică chemare,
de tinere
veşminte.
nu-i leac în
astă lume,
când moare tainica poveste,
că acuma din
prea puţină viaţă,
templele
sunt goale.
02 mai 2010
|
|
|
|
pământul e
înmuiat de-a nopţii ploaie,
bătrâne
sălcii cad în rugă,
atingând cu
lungul păr,
apa albastrului safir.
în
limpezimea nopţii,
oglindita
roşia pagodă,
poemul mut
şi-l scrie,
pentru ochii
ce clipesc din cer.
02 mai 2010
|
|
|
|
în templul treptelor de jad,
linişti şi
somn cuprinde viaţa.
de sus, din
vârful celor 5000 de trepte,
tainicul
maestru
poem tăcerii
el închină:
- cinci spini de otrăvită floare,
crescute-s în trunchi de om.
e viaţa lungă?
răul e doar în mintea ta?
e totul în zadar?
e uitarea boală?
...?
02 mai 2010
|
|
|
|
am plecat
să mă-ntâlnesc,
şi lampion mi-am luat,
ca
să-mi luminez
cărarea.
l-am împodobit din timp,
pictând pe el,
frumuseţi dospite-n taină,
ştiind că-l voi avea
în faţă,
ca lumea să mă vază.
de sus,
din culmea albelor pagode
îngrămădite popasuri de
tăcere,
bătrânul schimnic priveşte
mut,
cum şuvoaie lampioane
curg spre înalt de munte.
01 mai 2010
|
|
|
|
de
pe podul ce leagă culmi ascunse,
văd cum în
arcade cerul crapă.
e pasul când
ziua în noapte se preface,
misterul
lumii ce las-a curge.
29 aprilie 2010
|
|
|
|
prin crengi
de pruni şi piersici,
văd cum
fluvii curg petale.
din dos de
chioşc,
umbrit de
bătrăne crengi lăsate,
se aude cânt
de tânără domniţă.
e fata cu
ochi de primăvară,
e fata cu
ochi de floare,
e fata ce în
taină
aşteaptă
o sărutare.
29 aprilie 2010
|
|
|
|
nu cred în poetul
ce nu şti-a
plânge,
că din râs şi ironie,
în inimi nu poţi a
scrie.
nu poţi a scrie,
a şti, a limpezi,
nu poţi să laşi ascunsul gând,
ce din vârf de pană pleacă,
de n-ai plâns măcar o zi în palmă.
nu crede în poetul ce nu
şti-a plânge,
că versul lui e abur ce
pe oglindă se-aşterne,
şi de-l ştergi, atunci
chipu-i se arată.
29 aprilie 2010
|
atât
de aproape, atât de departe
|
şi-ai fi putut să ne iubeşti, dar n-ai
iubit,
că ai iubit ce-ai vrut să ai doar pentru tine.
nimic din tot ce ne-am dorit n-ai îmbrăţişat,
c-ai îndrăgit ce-ai vrut să ştii,
să ţii doar pentru tine.
ai vrut să te iubim,
să-ţi
povestim despre tot ce eşti,
văzând în mine şi în noi
ce-ai vrut
să ţii doar pentru tine.
ne-ai umilit şi ne-ai micit,
m-ai însihăstrit,
ca să mă-mplinesc spălând păcate,
împlinindu-i şi pe alţii.
în schimb,
mi-ai dat din tot de eşti şi nu poţi să fii,
ca eu să pot
iubi şi ca să mai iubesc.
tânjesc să
mă reatingi,
să-mi dai ce n-am vrut să am,
că te-am iubit prea mult,
îndrăgind ce nu se poate-atinge.
mult te-am mai putut iubi,
dar n-ai
văzut,
că ai vrut
să fii doar tu
şi nu şi noi.
26 aprilie 2010
|
|
|
|
... se tocesc şi
ascuţitele katane,
ruginesc şi
nepreţiutele armuri,
dară cine
e cel care le ţine-n viaţă?
25.aprilie.2010
|
|
|
|
când îmi
vine să plâng,
caut să
ajung la ceainăria
unde fata cu
ochi albaştri,
îmi aşterne-n faţă,
liliputana
ceaşcă,
arome aburind,
ascunse-n
galbena culoare.
târziu aflat-am
de la fata cu albaştrii
ochi,
încinsă-n kimonouri de opal,
că
destinul unui
ceai
e să se
lase purtat de palme
ce ştiu de-a ceaiului
culoare.
25.aprilie.2010
|
|
|
|
până şi
bravii războinici părăsesc vechile palate,
şi te
întrebi: cine mai vrea să păzească vechile porţi?
până şi
bătrânii războinici se îndoiesc de căile lor,
şi te
întrebi: oare cine mai vrea să trăiească în vechile cuvinte?
doar
bătrânul pustnic maestru ştie
că din
întuneric se nasc dispărutele umbre ale îndoielii,
şi se
întreabă: cine este oare acela
să trăiască
fără să-şi dorească?
25.aprilie.2010
|
|
|
|
faţă în faţă,
cu piepturile dezgolite
şi feţele aspre arse de soare,
doi războinici îşi afundă
tocitele sandale
în cleiosul noroi
zădărât în scurta ploaie de vară.
faţă în faţă,
neclintiţi ca două pagode
legate de cer şi pământ,
doi războinici caută viclean
secul suspin din suflul
duşmanului de moarte.
peste ei, netemător,
vânt uşor se aşează,
purtând din depărtări
cânt de
cocori.
şi iertători, norii
trecând,
dansează urnind munţii
în jocuri de
obscură culoare.
doar cei doi războinici
aizu,
legaţi de oţelul katanei,
se afundă în nemişcare,
ascunzând măiastru
tremurul fricii de
moarte.
de departe, privind din mica lui pagodă
bătută-n lemn ieftin de cedru,
bătrânul maestru călugăr se
întreabă:
... cine este cel ce cu adevărat
omoară,
şi cine este cel ce cu adevărat
moare?
într-o licărire de clipă,
cei doi samurai se aruncară unul spre
altul,
rotind cu mânie sabia ce taie
firul vieţii ...
... ajuns
pe genunchi, incnind de durere,
văd, simt cum se scurge viaţa
din mine,
înroşind cleiosul noroi zădărât
de scurta poaie de vară.
- oare de ce mi-e dat să aud doar
acum
cum cântă cocorii!
25.aprilie.2010
|
|
|
|
să-i opresc
pe cei ce nu cată
învăţata tăcere?
să-i opresc pe cei
ce zgomotos ridică
imnuri şi cânturi,
frângând liniştea
trăită de mine?
aş putea să-i
dojenesc
pe cei ce cred în
puţinul
din multul pe care
îl trăiesc?
oare aş putea?
14.martie.2010
|
|
|
|
mi-e dor de
gustul de ceai,
de templul
cocoţat
în creştet
de munte.
mi-e dor de
liniştea trăirii,
mi-e dor să
văd cum soarele
în dans
apune şi răsare,
de cum
şerpuieşte
printre
galbene cocoaşe,
fluviul cu
nume de culoare.
şi mie mi-e
dor de maestrul
ce largi
mâneci rotea
în miez de
lume,
trăind mut
sfinţenia
spelendoare.
mi-e dor de
gustul de ceai,
mi-e nespus
de dor
de oameni ce
gustă din
cel mai
tainic ceai al vieţii.
13.martie.2010
|
|
|
|
aşezat în
foişorul
priveliştilor lumii,
îmi place să
privesc
cum grele
dâre albe de fum
obosite ies
din pititele hornuri
ale caselor
ascunse
în pâlcuri
de tineri mesteceni.
îmi place să
simt
cum ziua şi
noaptea
înnoadă
tăcere,
cum apa şi
cerul
împletesc
misterul,
cum negrul
şi albul
încurcă-n
amestec
Yin-ul şi
Yang-ul.
nu-i clipă
mai mare
în inima
maestrului
ce prinde
clipita
când naşte
culoarea
din prezenta
trăire.
calea nu-i
închipuire,
cum nici
memorie nu-i.
e doar ...
... îmi
place să privesc
acum şi
aici,
cum albe
dâre de fum
obosite ies
din hornuri pitice
ale caselor
ascunse
în pâlcuri
de albi mesteceni.
13.martie.2010
|
cocorul dimineţilor de mai
|
|
îndrăznesc a
vedea prin ape şi ziduri,
îndrăznesc
să văd cu ochii
cocorului
dimineţilor de mai.
văd prin ape
ce lumii
grăbite
ca Sine se
arată,
văd uriaşi
albi lotuşi
îmbietoare
mireasmă
peste
chipuri stăpână.
văd prin
ochii
cocorului
dimineţilor de mai,
cum
oglindesc în ape
tociţii
munţi de smarald
şi roşul
opal al soarelui.
13.martie.2010
|
|
|
|
luntre lungă şi
neagră,
lunecă tainic şi
tăcut
în apa de smarald a
nopţii.
printre culcatele
trestii
obscur calcă cocorul
inimii de jad
maestrul atingerii
oglinzilor de ape.
clopotul templului
de ape
taie liniştea
ce-ascute
imnuri spuse din
piepturi
cadenţe grăitoare de
mister.
sus,
în pagoda maestrului
se sting lampioane,
e clipa cînd mă
trezesc
că dau lunii forme.
dar ea,
tresărind în
adâncele-i contururi forme,
şoptind mă întreabă:
- cine eşti tu să
renunţi la forme?
13.martie.2010
|
valuri albe
creste căzând
|
|
şez în murmur de viaţă
şi prind rădăcină în mare,
talazuri uriaşe-mi cresc cocoaşă
înlocuindu-mi muşchii şi oase.
în abisul de mare găsesc mişcare,
în apa din cer găsesc urcare,
ca un val alb cu creste căzând
sunt tigrul născut din spuma de
mare,
sunt tigrul celor cinci picioare.
11.martie.2010
|
|
|
|
... m-am îmbrăcat în nori
făr ca să cat a fi.
am început să curg
făr de a uni.
am început să-nvăţ
făr a dobândi.
azi, mi-am ales maestru
apa,
triumfătoare umilinţă.
mi-am ales maestru apa,
înţeleaptă curgerea voinţă.
mi-am ales maestru apa,
abitir înşelătoare
modestie.
azi m-am îmbrăcat în albii
nori
când mi-am ales maestru apa
...
04.martie.2010
|
e
primăvară pe valea râului de miazănoapte
|
|
şi
pescăruşii râd
când cete de
nori albi şi pufoşi,
rătăcesc în
cerul adânc de albastrul primăverii mele.
colb fin din
pulberi de talc
ridică
herghelia cailor tineri
ce taie
stepa uscată de geruri.
zadar iarna
cată să steie
pitită-n
stinghere petice sticloase de gheaţă,
din pocalul
de cer revarsă cascadă,
calda
atingere a razelor de marte.
e primăvară
pe valea râului de miazănoapte
ce june
şipoteşte-n spinări de stâncă
a pădurii
albilor mesteceni.
doar
bătrânul dansator de umbre
ascuns în
toiagul de corn,
împleteşte-n
roşu şi alb,
descântec
celor ce cunosc a trăii
prima zi a
primăvarii.
e ziua când
cerul spală păcat,
gătind
naşterea ce va să vină,
că e
primăvară pe valea râului din miazănoapte.
02.martie.2010
|
|
|
|
când viaţa
se trăieşte în nuanţe cenuşii,
sunt unii ce
se îmbracă în vii culori,
sfidând
moartea celor cu care se-nconjoară.
când mor
sultani, faraoni şi împăraţi,
mormântul li
se vopseşte în vii culori,
sfidându-şi
nefiinţa în care s-au cuprins.
când cerul
se acoperă în ultima culoare,
nu-i semn de
bucurie, ci de grabnică schimbare,
doar că mai
sunt unii ce se îmbracă în vii culori,
sfidând
moartea cu care ne-mpresoară.
când
stindard cuprinzi în ultima culoare,
e semn de
voce pieritoare şi inimă haină.
... dară
cine-i acela care să-ţi desluşească visul?
21 februarie 2010
|
|
|
|
din chioşcul
lui aruncat în petice de stâncă,
cititorul de
suflete priveşte-n vale
cum drum de
sălcii unduitoare
taie printre
oameni
adânca
poezie fără de cuvinte.
e fluviul ce
scrie fără să cuvânte
purtând
tainica poveste a sufletului.
doar el,
cititorul de suflete,
din chioşcul
cocoţat în piscul de munte,
vede cum
fluviul piere în mare.
21 februarie 2010
|
|
|
|
case ţesute-n
răchită
blând dorm
pe malul de ape,
arcuite şi
adânci boltite poduri de piatră
suspină în
cadenţa grăbită a întârziaţilor paşi de gheişă.
prin crengi
strecoară rază,
lumina lunii
ce culcă sălcii
plecate-n
covoare de nuferi,
veşminte de
ceaţă greu apasă
umedă
tresărire a dimineţii.
rarii
trecători se arată
cu frunţi
ascunse-n largi pălării de pai.
e dimineaţă,
e clipa când
soarele strecoară
ultima
culoare.
21 februarie 2010
|
|
|
|
pe sub podul albilor
bambuşi
curg râuri bujori de
sânge.
ucişi mişeleşte,
murit-au în luptă
cei opt viteji
ai împăratului
dinastiei de cer.
cu mii de oşteni înghesuiţi
grămadă,
luptat-au printre
uliţe strâmte,
înglodate
străzi de atâta ploaie.
la răspântia de drumuri,
din chioşcul de jad
versuri compune maestrul,
plângându-şi copiii
răpuşi de plebea prostime:
- murit-au şi cerbii
ucişi de ploi săgeţi
aruncate din tolbe de arcuri
puzderii.
pe sub podul albilor bambuşi,
curg râuri roşii de frunze,
închegate în negre privelişti.
din chioşcul de jad
bătrânul maestru încă mai plânge:
- muritu-mi-au şi leii
străpunşi în efemere suliţi,
aruncate din piepturi de plebe
...
24 octombrie 2009
|
|
|
|
soare scoboară-n
cărarea bătrânului maestru
ce şchiop păşeşte la
vale.
înfipt în cârja de
lemn
ajuns la podul ce
arcuit cuprinde
petice de insule
puzderii,
contemplă
priveliştea ascunsei pagode
ce tremură în lac.
e linişte în templu,
vântul fuge alungând
a florilor de cireş
aromă
ce cade ninsoare
peste trupul plecat
de atâta speranţă.
- prietenii-mi
plecară,
oamenii-mi plecară,
căutând în lume
rosturi de trupuri.
zadarnic efort
zidit-am în astă parte de ţară,
clădind peste firi
şi priceperi
dinastie de viaţă.
ce dor mi-e de tot
ce a apus ...
e linişte în templu
şi orice zgomot
vântul alungă,
lăsând maestrul
acoperit de flori de
cireş
ce cad ninsoare
peste adânciţii paşi
lăsaţi în piatra
ce dăluieşte
îngustele cărări ale vieţii.
- ce dor mi-e de tot
ce a apus!
24 octombrie 2009
|
|
|
|
cerul împarte vremea
de toamnă,
rostogolind covoare
de frunze.
nu-i zi mai frumoasă
să admiri printre
crengi şi tăioase raze de soare,
cum ofilesc aromele
de viaţă,
cum moare natura în
ruginiu roşu amurg.
s-a stins căldura
din vară,
lăsând loc vântului
ce poartă
miros de brumă,
chircind grăbite
trupuri de prunci
în pufoase haine de
toamnă.
e toamna pe care o
iubesc,
e toamna pe care o
preţui,
e ritmul prin care
cerul
împarte oamenii din
vreme.
22 octombrie 2009
|
maestrul celor
1ooo de lacrimi
|
|
dincolo de Podul de
Jad
trăieşte Maestrul
celor 1ooo de lacrimi.
să ajungi a-i auzi
cântul,
şerpuieşti pe
abrupte prăpăstii
săpate de repezi şi
diamante ape
născute din gheaţa
plămădită-n pântecul de munte.
cântu-i
umple valea cu
lacrimi,
e ruga Maestrului
celor 1ooo de suspine
ce grăieşte în limbă
de nai.
din peline flori
plecate de rouă,
curg lacrimi poţiuni
cătate de
şerpuitoare cărări
bătătorite de
oameni,
ce temători păşesc
printre adânci văi
şi prăpăstii.
în noapte
tărziu,
când luna
apune,
acoperind
valea în verde şi umbre,
doar naiul
maestrului se mai aude,
tăind
platoşele groase de ceaţă.
e cântul
celor 1000 de lacrimi
ce într-un
târziu
vor izvorî
elixire,
strânse în
flori de cicoare
ce
albastru clipesc
în dulcea
rază de soare,
adunând
căutători cete de oameni.
21 octombrie 2009
|
|
|
|
de-aş prinde-o-n
lanţuri
aş da-o-n dar
să te-nconjor cu ea.
de-aş prinde-o-n
lanţuri
slugă-aş face-o
argat legat cu preţ
de moarte.
ţesută în fire de
iubire,
împletită-n
neputinţe şi orbire,
te leagă în căinţe
dezvăluind subţire,
... câtă viaţă!
m-aş prinde-n
lanţuri
să te înconjor cu
ea,
de-aş ştii că darul
vieţii
dar îţi este.
02 februarie 2009
|
|
|
|
curcubee de gânduri
culori maestrul aruncă.
pastele cuvinte cu rimă,
poezii încremenite
în rame de inimi.
15 octombrie 2009
|
templul celor 5ooo de trepte
|
|
s-ajungi la templul de cer şi
soare,
urcat-ai pieptiş cele mii de
trepte
îngropate în cocoaşa de stâncă.
cu ziduri de ceaţă şi creneluri
de nori,
în ochi se arată casa celor 5ooo
de trepte.
e loc unde clipa se trăieşte în
zile,
şi viaţa îngheaţă-n chihlimbare
giuvaeruri.
în
cascade de ape ce curg precum râuri de miere,
măiastrul dans al maestrului
se arată doar celor ce ştiu să
şadă.
să urci cele mii de trepte
ce se agaţă de vârful de munte,
şi să păşeşti prin poarta
ţarinii,
nu-i ispravă de taină.
taină e să auzi ce nu se poate
gândi,
să gândeşti ce nu se poate
întrezări,
să întrezăreşti ce nu se poate
trăi.
nimic nu este ascuns
pentru cei ce ştiu să contemple
ţinutul celor 5ooo de trepte.
15 octombrie 2009
|
|
|
|
ca un lapte cernut
din site de nori,
albă
noapte se lasă.
din foişoare de jad
mătuite de vreme şi lacrimi,
sihaştri maeştri
admiră pufoase perdele de ceaţă,
căzute peste
străjere păduri de pini.
în nuanţe de roşu şi
toamnă,
temple ascund alba
lumină a lunii.
dosiţi de cocoaşe de
munte şi gulere de nori,
sihaştri maeştri
schimnic admiră
umbra sălciilor
verzi,
plecate greu peste
leneşe ape
croind printre umeri
de stâncă
cărare în vale.
lacrimi cad pe
veşminte albite de trudă,
sunt maeştri
sihaştri ce transmută canonul în dans.
ca un lapte cernut
din site de nori,
noaptea se lasă
peste foişoare de jad
umbrite în trufie şi
dogme.
doar ei, maeştri
sihaştri,
largi mâneci rotesc
văpăi de dorinţe,
ce într-un târziu
se vor lăsa înghiţite,
de noaptea lungă şi
rece.
11 octombrie 2009
|
|
|
|
ploi ce curg şi
frunze căzând şi mai grele,
este tot ce mi-aş
dori de la astă toamnă.
cât mi-aş dori ca să
plouă cu ape,
ca să spele chipuri
înţelenite de vreme.
cad cuvinte din
clonţuri de cotoroanţe,
cuvinte de foc,
cuvinte de smoală,
tăvălite în adâncile
lacuri de cinabru,
ca să otrăvească şi
puţinul rămas între oameni.
de atâta secetă,
mi-aş dori să plouă.
13 septembrie 2009
|
|
|
|
ticăloşi slujbaşi de
sacramente,
descărnaţii
iubitori de galbeni,
lenevesc
ori ţopăiesc pe treptele ce la Cetate duc.
împuterniciţi de gloate, amnistiaţi de plebe,
urbani
asceţi descărnaţi de fapte,
sumenesc
şi preacurvesc schilozi
înfăptuitori de gesturi mici, comune şi obscure.
plânge Cerul de atât păcat,
că înţelenite sunt Căile ce duc
la Cer.
îngerii mâhnesc,
arhanghelii tocmesc suliţe şi
săbii,
că negre ne sunt trăirile
şi nimic de primenit.
strivite sub povara
prea-credinţei
taine făcute ca să lege omul,
cercuite-au fost în solomonite
graiuri,
de mitoşii descărnaţi de fapte.
şi tainele vor muri
boite-n gesturi ploconite,
că nu vrem ca Poarta spre Cer
să aibă
Cale, inima şi viaţa ce ne-a fost suflată.
august.2009
|
nu scrie pe covoare de hartie
|
|
sihastrul, ascuns în
paravane scunde,
admiră în tăcere din
depărtări venite,
tremurătoare
pâlpâiri de lampioane.
... nu scrie pe
covoare de hârtie,
cum prunii miros în
floare.
21.mai.2009
|
|
|
|
din
turnurile rupte,
vânt rece
se abate
peste-a zidurilor templu.
cireşi şi pruni cu flori plecate,
plâng după privirea caldă a bătrânului maestru.
şi
clopotul oftează golit de liniştea mişcării,
tânjind la dimineţi,
cu ceaţă
groasă.
odinioară când mii de tineri
curgeau ca fluviile din iarnă,
şi cerul
s-apleca să cearnă,
guler alb de nori şi ceaţă
o doamne -
era atâta viaţă!
cortine
abrupte cad prăpăstii,
ca să tocească
tot ce laşi uitării,
nu mai
respiră bătrânul dansator,
şi odată
cu el - doar munţii se adună.
20.mai.2009
|
|
|
|
mi-e
teamă că din prea-credinţe
crucificaţi cuvinte ce au mai rămas ca să ne mai
lege.
mimând răbdarea, mimând iubirea,
mi-e teamă
că deja bătut în cuie este.
de va
veni,
de
răstignit în cruce nici vorbă nu mai e,
îl veţi
îngropa lasciv,
nepăsarea şi uitarea
ce mai este,
aruncând-o peste.
nici piatră la mormânt nu
puneţi,
şi nici pielea nu i-o veţi spăla
cu lacrimi,
ca să nu renască
şi nouă să ne pese.
îl veţi îngropa lasciv,
în nepăsare şi uitare,
indiferenţa piatra de mormânt va
fi,
ca să nu renască şi nouă se ne
pese.
crucificând cuvintele tănaci
găsite
teamă-mi este.
va veni, surghiunind povestitori
de rosturi.
...
mi-e teamă că deja bătut în cuie este.
13.mai.2009
|
|
|
Mâneci largi roteşti
uşor alb cocor,
Slobod, nepăsător trăitor de timp.
Cu mişcări înceate, înlături umeda lumina-norilor,
Cernută peste-a pinilor creste,
Să caţi străvechea Cale.
Din mişcare modelezi,
Ce privirilor se-arată,
Largi mâneci încet roteşti,
slobod şi nepăsător dansator al norilor.
08.mai.2009
|
|
|
norii groşi, plutesc
stăpânind cerurile,
şi straşnicul vânt
încremeneşte în
colbul aşternut pe podeaua de jad
a templului Cerului.
Stăpân peste cele
cardinale zări, mă întorc la palat.
Oare unde îmi voi găsi vitejii,
Să apăr ce-am câştigat?
01.mai.2009
|
|
|
|
an întreg cuvânt
n-am scris,
că seacă-mi este
vraja.
m-am întrebat de ce?
că firea-mi aceiaşi
este.
ca să aflu Calea,
cuvânt n-am scris,
golit de tot ce se
mai vede.
m-am întrebat de ce?
că ... firea-mi
este.
în tăcere îngropat-am fost,
făr ca să mi-o fi dorit.
întreg an cuvânt n-am scris,
că secată-mi este vraja,
că ştiu ...
firea-mi aceiaşi este.
- cuvânt n-ai scris,
ca să nu le mânii.
nu firea te-a oprit,
s-aşterni cuvinte.
n-ai scris,
că n-ai pierdut,
că n-ai dorit.
când căutai cuvinte,
când căutai tăceri,
ţii minte cât de mult plângeai?
azi nu mai plângi sau dacă
plângi,
atunci te bucuri.
îngropat-ai tot în lacrimi,
făr ca să le mai ştii.
de asta azi cuvânt n-ai scris,
că toate,
prin tine se lasă scrise.
13.martie.2009 |
|
|
|
ne place să iubim,
să preţuim doar poeţii bogaţi,
lor aducem apreciere
şi respectul nostru.
ne place să fim
văzuţi lângă poeţii bogaţi,
că aşa ne putem
ascunde.
ne place să folosim
cuvintele poeţilor bogaţi,
că aşa nu se vede
golul cascat.
ne place să citim
poezia celor bogaţi,
poezie suplă,
elegantă, de multe ori savantă.
ne place!
ne plac bogaţii
poeţi,
că ei ascund sărăcia
celor ce se aseamănă.
ce ne mai place!
ne place să nu-i
vedem pe poeţii săraci,
că sunt sinceri.
ne place să le
refuzăm poeziile,
că sunt clădite pe
cuvinte ce dor.
ne place să jignim
poetul sărac,
că trăieşte din
puţine cuvinte.
ne place să umilim
poetul sărac,
că el este singurul
care nu plânge.
ne place,
doamne ce ne mai
place!
de dragul
plăcutului, într-o zi,
vom accepta să iubim
şi săracii poeţi,
doar de dragul ca
mâine să-i urcăm pe piedestalul poetului înfrânt
de bogăţia poeziei.
nu ne plac poeţii
săraci,
că nu sunt bogaţi ca
noi.
nu ne plac poeţii
săraci,
că doar ei sunt
fericiţii!
13.febr.2009
|
|
|
|
cui mai place
poezia?
da cui? cui mai
place să privească ceea ce nu poate atinge.
cui mai pasă de
cuminţenia pământului? cui?
te-ai aşezat ca să
şezi, aşteptând,
gândind că vremurile
se târăsc pe brânci.
te-ai aşezat ca să
aştepţi pe cei cuminţi,
cuminţi ca să te
privească,
şi să se minuneze de
cuminţenia pământului.
te-ai aşezat ca să
răpui ordinarul,
ordinarul celor care
ne prăpădesc,
că nu din neiubire
le este oboseala,
ci din prea mult
ospăţ,
ospăţ din trupuri
întinse pe caldarâmul vieţii.
te-ai aşezat cuvânt
drept,
ca să ne arăţi
hultanii
care chefuiesc din
rămăşiţele cotidianului sumar,
ospăţul celor ce
piatra îi lasă reci,
că ... dalta
artistului nu poate atinge decât piatra
care se lasă moale
în strângerea artistului.
cuminţenie a
pământului,
acum eşti piatra cu
forme, pentru cei fără de formă,
... trăit-am să văd
şi vremurile
când piatra este mai
vie decât viaţa!
cuminţenie din piatra trupurilor!
sculptat-ai poezie
serafică
înfiptă în răbdarea
pământului,
şi la sfârşit,
la sfârşit n-ai fost nici
căutare nici suferinţă,
a fost doar oful tău
de eliberare de ... cuminţenia pământului.
spuse pre limba
dălţilor, cuvintele aşeză pe hârtii de piatră,
îmbrăţişări şi apă
vărsată ce sapă în carnea oţelită, nervurile de sânge,
de sânge de piatră,
ca să prindă viaţă cei înmărmuriţi,
încremeniţii ce vin
să privească cum piatra este viaţă
şi cum viaţa le este
piatră.
13 ian.2009 |
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
| |
|
|
| |
|
|
|