|
| |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
a cuvintelor tăcere
editura NONA, 2006
ISBN 973.7979.25.7
PREFAŢĂ
Cu
ceva timp în urmă,
Dan Ene mi-a
povestit o secvenţă
de la unul dintre
antrenamentele sale
de aikido.
Imaginaţi-vă o
mişcare atât de
perfectă încât
maestrul, de faţă la exercitiu, i-a
reproşat că a
omis-o. Din
fericire,
tehnologia, prozaică
şi manevrabilă, deci
eficientă ca de
obicei, şi-a făcut
datoria, astfel că
memoria bandei video
a revelat, cu
încetinitorul,
mişcarea în toată
frumuseţea ei. Ei,
da, se pare ca
perfecţiunea
îmbracă, de multe
ori, forma
inobservabilului!
Cel care o execută
însă, o trăieşte cu
intensitate în cele
mai mici detalii, o
construieşte prin
dureroase şi
interminabile
repetiţii şi se
luptă să o
înţeleagă. Apoi o
eliberează fulgerator. În
singurătate,
meditând în faţa
unei alt fel de katana, la fel de
tăioasă şi cu
reflexii periculos
de frumoase, Dan Ene
a reuşit să
deseneze, într-o
surpriză poetică fulgeratoare, o
armonie de
străluciri şi umbre
pe paravane de
hârtie japoneză. Un
întreg film din
forme trăite,
dorite, intuite şi
suferite. Unii spun
că o viaţă
interioară e
perfectă atunci când
e inobservabilă
chiar şi pentru
maeştri cititori în
suflete. Chiar dacă
descoperim tehnica
misterioasă care ne
ajută să ne
proiectăm memoria
singurătăţii „au ralenti”, cine mai
vede astăzi astfel
de filme?!...
Ioana
Agatha Filimon
ianuarie 2006
|
|
|
| |
|
|
| |
| |
Cuvântul de început
dan.ene
CUVÂNTUL
e temelia şi scheletul pe care întreg cosmosul s-a
întregit. După o schemă prestabilită, lumea a
început să prindă viaţă. Şi în această desfăşurare
de forţe şi evenimente, omul ocupă poziţia centrală
în actul creaţiei. Între CUVÂNT şi OM există o
legătură absolută. Volumul de poezie prezentat este
primul meu proiect dintr-o serie dedicată CUVÂNTULUI.
Lucrare scoate în faţa celui ce lecturează aceste
versuri, emoţiile şi experienţele ascunse adânc în
trăirile omului. A unui om care doreşte să se
detaşeze uşor de rutina existenţei omului modern.
Descoperit, într-o lume inhibată de informaţie şi
super-tehnologie, o lume care pendulează fatal între
demagogie şi semidoctism. Plictisit, dezamăgit şi
obosit de experienţe „extrasenzoriale” promovate
violent de şcoli ce vând la porţie „fericirea ori
iluminarea garantată”, omul nostru abordează o
altfel de înţelegere, deosebită de cea consacrată în
lumea modernă, fie prin inţierea academică,
instituţionalizată ori cea sacerdotală. Crede în
experienţa pură, croită în firea sa de simplu
trăitor de viaţă, regăsind involuntar feminitatea,
forma moale a cuvântului. Din copilărie în
subconştientul său i-au rămas memorie, Icoana cu
Chipul Maicii Domnului şi Iisus Pruncul. Pentru el
omul, cea mai simplă abordare a lumii interioare
este tocmai această atingere uşoară a trăirilor, o
nevoie de a explica mai uman, faptele ce l-au
plămădit şi care îl vor îngropa în pământul din care
s-a născut.
Se simte o punte între cer şi pământ
şi are nevoie de un sprijin, de o realitate care nu
poate fi contestată. Astfel omul nostru, redescoperă
„calea dreaptă” către trăirea spirituală.
Redescoperă frumuseţea şi simplitatea ortodoxismului
(nu neapărat cu înţeles religios). De acum înainte,
ştie că va mai avea nevoie doar de răbdare, pentru a
găsi partea masculină a cuvântului. Renunţând la
căutarea intuitivă şi trecând la o etapă bine
fundamentată, va avea nevoie de mult mai multă
energie şi de trăiri consumatoare de valori
importante. Cu cele două poveri asimilate prin
cunoaşterea directă, omul nostru va avea puterea de
a aborda înţelegerea complexă a CUVÂNTULUI.
Experienţa dobândită prin exerciţiul cuvântului
tăcut, scris ori vorbit, poate fi O CALE (un
adevărat DO - ca pentru un veritabil samurai), în
dobândirea unei mai bune înţelegeri a lumii în care
trăim. Este şansa pe care trebuie să o oferim
tuturor. |
|
| |
|
|
| |
| |
|
|
îmi deschid porţile sufletului,
şi mi-am permis ca pentru câteva clipe,
să-mi întorc ochii către trecut.
răni adânci mi s-au lăsat în fiinţa vie,
dar vina este numai a mea,
pentru că am crezut.
am crezut prea mult.
acum ştiu că există oameni şi … atât.
vouă celor dragi mie,
las cuvintele ce le-am plămădit cu atâta putere.
|
|
|
|
să fii iubire,
să nu ucizi,
să nu scazi,
să …
… fii clipă de clipă OM
şi VIAŢĂ.
|
|
|
|
cuvintele născute din puterea tăcerii,
nu sunt cuvinte făcute ca să moară,
atunci când amintirile sunt prea grele
ca să devie trepte spre suflet.
uitarea este şi ea,
parte a cuvântului,
mângâind cu gingăşie
răsuflarea obosită a dorinţelor.
simt pasiunea cuvintelor născute
ca să moară a doua zi,
când alte gânduri sterile
devin pentru o clipă miezul unui înţeles.
|
|
|
|
uneori …
înţelesurile
zilelor de azi,
ne sunt date unor
alte vremuri.
de multe ori,
aşteptăm mult prea mult clipa
când putem fi sinceri unul cu celălalt.
numai că acum,
nu este nici azi, nici ieri sau mâine.
Vă am în faţa ochilor mei,
Iară rostirea ce-o voi dăruii,
e semnul unui legământ
ce-l trăiesc de-o viaţă.
ştiu …
că mângâierea şoaptelor mele,
vor zdruncina trecerea multor cuvinte,
şi mai ştiu că parte din umbra
sufletului vostru,
va acoperii speranţa din mine.
numai că eu,
voi aştepta cu răbdare,
până când
şoaptele buzelor voastre,
vor acoperii
mângâierea doritelor mele cuvinte.
Iar pe toate acestea …
Le voi trăi în mine o viaţă.
|
|
|
|
ploaie de vară
trecătoare bucurie a
rătăcirilor mele
*
priveşte iubito cum plouă
priveşte în suflet de toamnă
şi caută steaua ce cade
*
trăit-am puterea unei nopţi
privind la focul din vatră
şi ascultând tăria frigului de-afară
*
floare de cireş
veştejeşti
în vânt de primavară
|
|
|
|
mergând în noapte
privind în stele
strivit-am florile de lotus
|
|
|
|
Filozofii prea multe
În timp şi-au făcut tăcerea,
Prea multe din cele ce sunt de spus,
Fost-au zise,
Şi toate …
s-au topit precum
dorinţa.
Din mulţimea ce s-a
perindat prin lume,
Memorie a rămas doar OMUL,
Veşnică amintire.
De mă voi chinuii acum să spun
Despre-a lumii nebunie,
Prea mulţii şi grăbiţii,
Vor râde-n barbă,
Negăsindu-mi înţelesul bun.
Aşa că …
Sfătuit am fost
Să povestesc despre fapte
simple,
Amintind de ziua ce mai este.
Uitând de voia vorbei,
Am înghiţit tăcerea
Şi ca umil trăitor de viaţă,
Mi-am aprins un foc,
Aici,
La mine-n casă,
Un foc doritor să ardă.
Şi mocnind la soba vieţii,
Am transformat tăcerea într-un
templu …
Şi simplă taină.
Ştiu că acolo-n mine-n gând,
Mai există amintiri
De cer, pământ şi cruce.
Un freamăt de început de vreme,
Atunci când chipul tuturor
Se rostea doar ÎNTR-UN CUVÂNT.
|
|
|
|
în fiecare zi aud un glas,
ce ridică mut,
cuvântul la cer.
ne roagă,
se roagă,
ca să nu ne mai
însemnăm
între noi
oamenii.
ştie că într-o zi,
mâinile noastre nu se vor mai
împreuna,
transformându-se în coase,
tăind şi lovind în fiinţa de lângă
noi,
apoi nemulţumiţi
vom apuca să lovim cu cuvinte,
până când niciun om
nu-şi va mai auzii ruga.
şi totuşi,
EL,
se va ruga pentru noi,
înălţându-şi mut cuvântul la cer.
|
|
|
|
în mărimea iubirii
cerul s-a apropiat de pământ
îmbrăţişându-l,
şi
omul i-a răspuns …
cu acel ultim sărut,
ce ne-a făcut să ne amintim
cât de strâmbă ne este coloana.
azi,
cerul,
încă mai atinge pământul,
lăsând loc unui ultim gest,
simplu şi tainic …
ruga.
… mândrindu-mă cu rima pe care inima
mi-a dictat-o,
am dat rost unor versuri care-mi
încântau priceperile,
însă niciodată nu m-am lăsat purtat
de clipele adânci şi modeste.
lăsând departe cuvintele şi şoaptele,
încercând să întind punte spre cer,
un cer pe care-l port în suflet cu
sfinţenie,
am uitat de chip şi asemănare,
am uitat că doar puţinele gesturi,
lasă urme de neşters
în trupurile îndoite.
… există o vreme a plângerilor,
o vreme a bucuriilor,
şi mai este o vreme când poţi să te
rogi pentru tine
şi pentru oamenii care te ating.
|
|
|
|
luasem chipul unui înger,
atunci când mi-am primit botezul în
apă,
însă mult mai târziu am simţit
că-n piept începuse să bată,
inima unui diavol.
căzuse cerul peste mine
îngopându-mă în păcat,
pentru că mi-a fost mai uşor
a nu-mi repeat seară de seară,
ruga ce-mi învia sufletul muritor.
… am lăsat timpul să curgă,
pănă când m-am oprit în dreptul
acelei veşnicii,
când mi-am dorit omenia, iubindu-vă
cu toata puterea.
numai că ochii voştri,
mi-au golit adâncurile.
singur, mi-am dorit a plânge,
ca un nebun îmi doream lacrimi în
obraz,
însă milioane de priviri mă iscodeau,
aşteptând vremea când puteau să-mi
sape,
cruce strâmbă în suflet.
… tăcut,
caut cu degetele,
depărtarea formelor înalte,
numai că ochi-mi mătura orizonturi
nesfârşite şi sterile.
picături mari curg şiroaie pe geamul
casei mele,
căzute tocmai din înaltul lumii,
cerul plânge de nepăsarea sufletului
meu,
şi fiecare strop de durere căzut,
îmi mângâie trupul încovoiat de atâta
păcat.
doresc să mor,
Doamne Dumnezeule,
pentru ca mâine să-ţi pot renaşte
în Faţa Ta,
numai ca om.
|
|
|
|
dacă voi oamenii mi-aţi da în dar
eternitatea gândurilor şi trăirilor,
atunci eu,
fiecare zi,
aş petrece-o împreună cu poezia
nerostită,
şoptind doar …
ori,
mi-aş plimba paşii tăcuţi
spre sobri munţi,
iar în dreptul lor aş sta înalt,
încercând a imita neclintirea.
dar până când voi oamenii,
îmi veţi dărui eternitatea,
fiecare zi,
o voi petrece într-un unic gest de
credinţă nespusă,
aşteptând o anume zi,
în care nu voi mai mulţumi munţilor
şi apelor
pentru frumuseţea ce-o dăruiesc
văzului.
în acea zi nesfârşită,
poezia şi umbra muntelui,
vor exista adânc în mine
şi împreună cu toate cele lumeşti,
voi mai căuta un singur vers,
NUMELE LUI DUMNEZEU .
|
|
|
|
eu sau tu,
sau voi,
noi toţi împreună,
am vrut să deschidem vămile cerului.
dar mintea n-a ştiut,
de care ceruri să ne legăm.
m-am mândrit cu toate priceperile
lăsate în mine,
însă niciodată nu am ştiut,
cum să cunosc acele puţine cuvinte.
am visat minţindu-mă,
la lumi şi punţi ce sunt prea departe
de noi,
dar nu am avut nicicând răbdarea şi
timpul
ca să-mi ating sufletul cu mâna.
m-am grăbit
să deschid porţile abisurilor,
pentru că ieri,
mi-am recunoscut neputinţa.
ca niciodată vremea minciunilor,
nu a făcut atât de bine parte din
noi,
pentru că iar ne-am grăbit,
în a strânge în braţe,
acel zâmbet perfid,
al unui viitor atât de nedorit.
|
|
|
|
te-am privit ca să te înţeleg,
ne-am atins minţile ca să putem şopti
împreună,
m-am apropiat de tine în tăcere şi
netulburare,
însă m-am prins în a plânge cu
lacrimi de prunc,
ca mai apoi să pot nesuferi ca şi
tine.
m-am bucurat ca să-ţi simt liniştea,
şi tu mi-ai şoptit de ce eu sunt un
muritor.
Ţi-am mulţumit!
din şase ai născut opt,
înălţând în pământ frământare,
din şase, doisprezece ai gândit,
ca să şerpuieşti scară din pământ în
cer,
şoptind a vieţii nemurire,
din trei în doi, în şase-n şase ai
paşit,
nebun ca să goneşti,
căutând portiţe de scăpare,
ai îmbrăţişat sărutul
într-o lungă nemişcare.
în negrabă,
lăsat-ai gând tulburator de minţi,
găsindu-i loc de-ngenunchiat şi rugă,
făcut-ai dintr-o clipă,
ecou fără de moarte,
şi ruga cea din urmă,
va umple cupa,
înalţa-va din trepta-n trepta,
mister şi infinit.
şi unicul,
singuraticul tăcut rotund,
purta-va-n sine
Măiastrul Zbor.
Nepricepute sunt cuvintele lângă
aceste pietre,
şi le vom lăsa aşa până când vom
reuşi
a pricepe forma şoaptelor ascunse
de mângâierea dălţilor,
în piatra trupurilor.
|
|
|
|
plimbându-mi paşii pe malul de mare
te-am găsit pe tine copile,
când îţi clădeai castelul aproape de
mare,
m-am aproipat mai mult
ca să te simt şi ca să te văd,
cum absorbit de munca ta,
adăugai treptă cu treptă castelului
iar turnurile-ţi încercau a atinge
cerul,
în genunchi cu faţa umbrită
adăugai treptă cu treptă visului,
inima-ţi plămădea o lume bizară
şi castelul prindea putere în sine,
oboist de atâta dorinţă
sprijinindu-ţi capul în mâini
îţi
priveşti cetatea
cu ale ei turle subţiri
ce au străpuns cerurile,
… apoi,
te-ai întors spre mare, şoptindu-ţi…
ce gust sărat are propia-mi sudoare
ce gust sărat are apa de mare,
spălat cu faţa curată
luându-ţi a ta haină
paşind spre a ta mamă,
vai ţie copile,
plecat de lângă castel
visul tău,
marea,
ţi l-a luat,
privind înapoi
departe de mare
ţi-ai mai şoptit odată,
… ce gust sărat îşi are apa de mare …
pentru Juan Ramon Jiminez
“Castelul de neînfrânt”
|
|
|
|
din lumina rece a stelelor
vom renaşte,
şi din şoapta celor ce ne iubesc,
ce ne vor pomeni numele
în veacul vecilor.
|
|
|
|
nebună fugă a mânzului,
pornită din dorinţa de viaţă.
oare cine îl poate înţelege,
în puterea paşilor ce-i tremură,
şi în sinceritatea primului său drum.
|
|
|
|
sunt un actor
străin pierdut printre aplauze,
căutând stăvilare de suflet
pentru cei ce nu pot înţelege
că un actor joacă
rolul de OM,
eşti un prost actor,
pentru că oamenii te cred om,
însă mai speri în taina unei priviri
lăsată în tăcerea şi întunericul
sălii,
numai că tu omule,
le vei vorbi cu cuvinte,
ce pot dărâma speranţe,
eşti doar un om,
doar un actor ce moare,
când aplauzele se sting în tacere.
|
|
|
|
ţi-a plăcut dintotdeauna
să fii un actor străin pierdut
printre aplauze,
căutând stăvilare de suflete
pentru cei ce nu pot înţelege,
eşti un actor ce joaca rolul de om,
un actor prost,
pentru ca oamenii te cred om,
numai că tu încă mai speri
în taina unei priviri,
rămasă în tăcerea şi întunericul
sălii,
nebunule,
le vorbeşti cu cuvinte
numai că tu le dărâmi speranţa şi
visul,
sărmane,
eşti doar un actor ce moare
când aplauzele se sting în tăcere.
|
|
|
|
nedoritorule de naştere,
acum respiri,
înainte de prima durere
te numeai memorie,
şi mai ştii
că înainte de a muri,
vei fi doar amintire,
amintiri şi memori
te hrănesc simţindu-te
nedoritor de naştere,
numai că mâine îţi vei trăi …
… ultima durere.
|
|
|
|
într-un moment al tăcerii sufletului
meu,
m-am aplecat peste trup,
încovoindu-mi spinarea până la
pământ,
ca să-mi ating tălpile cu mâna,
nu ştiu ce poate să însemne gestul
acesta,
şi nici nu voi încerca să găsesc
vreo urmă de adâncime,
însă am simţit că acolo în mine
nu mai există nimic din cele ce le
simţi
când îţi apropii fruntea de pământ,
azi ştiu că aici în inima mea
nu mai există adâncime,
şi nici infinituri care mi se întind
în faţa ochilor,
braţele mele îmbrăţişează mereu
o umbră schimonosită,
şi-mi dau seama că toată neputinţa
mea,
se naşte din puterea inimii mele
şi din goliciunea vocilor voastre.
|
|
|
|
ascunsele gânduri
nasc certitudini,
stele lucesc
pe cerul curat,
răbdarea,
fură vraja din
miezul de noapte.
|
|
|
|
cu greu pricep cuvintele
ce se pierd adânc în mine,
acolo mă aşteaptă,
umile, tăcute,
lovindu-se mereu de porţi nedeschise,
la început pe toate le doresc,
sunt nenăscute în mintea mea,
trăiesc adânc,
aşteptând tăcerile,
până când într-o zi,
o faptă
chiar
banală,
îmi va sădi un ţărm,
un val ce se naşte a doua oară,
un val fără de opriri,
adâncind o şoaptă,
apoi o altă şoaptă,
o naştere-n limba întrupării,
până când cuvintele
ce le voi rosti,
se vor prăbuşi din nou în suflet.
tăcerea este un mister,
găsind vibraţii
din lăuntru spre afară,
aşezat,
tăcut cu mine,
aştept,
o faptă,
banală,
ca să-mi poarte gândul la suflet
trăind a nemişcare.
|
|
|
|
doresc
doar tăcere în cuvinte,
pentru că îmi este greu
ca să le vorbesc,
sunt căi tainice
ce nu pot ascunde
umbrele unor paşi
ce schimbă prea multe rosturi.
|
|
|
|
ferice de cel născut din nenăscut,
ferice de cel ce prima dat` a fost
cuvânt,
făcut din a gândului putere,
întrupat din vis
şi din pământ.
… eşti viaţă,
până când începi a fi iubire,
numai pentru ca să mori,
tot pentru iubire.
sărmane trăitor de viaţă,
doreşti amarnic întrupare,
doar pentru ca să iubeşti,
ce vis,
ce viaţă,
te naşti,
agăţat
în prima ta dorinţă,
şi vei întrupa sărmane,
până când moartea
nu va mai găsi nimic din tine.
|
|
|
|
sunt fericit,
pentru că versul meu
nu se mai poate scrie.
sunt fericit,
că n-am fost vreodat` un geniu.
doar prin cuvânt
caut cale în tăcere.
mi-e teamă,
mi-e teamă de timpul când din versul
meu
veţi face jocul unei vechi memorii.
|
|
|
|
În amintirea zilelor când priveam
împreună apusul de soare.
Îţi aminteşti Căline de neuitatul
Parâng,
de poezia lui Nichita, şoptită în
apusul de soare.
De acel gest Dumnezeiesc al naturi,
când pentru o clipă am stat drepţi
între cer şi pământ.
De experienţele nebune ale unor
visători.
Cred că am devenit prea repede oameni
şi nu vedem
cum clipă de clipă natura îşi
trăieşte
prin gesturi liturgice ETERNITATEA.
priceperile nu pot rămâne numai în
ochi,
în mâini, ori în urechi,
trebuie să repeţi neîncetat,
ritualul versurilor în amurg,
aşa vei trăi, vei mângâia
cu ele cuvântul,
şi formele misterioase ale norilor.
de vei muri în fiecare zi,
la fel vei renaşte,
dar odată cu fiece vers rostit,
vei ajunge la suflet
şi omul din mine
se va aşeza cu faţa la stele
încercând să nu observe că departe de
el,
mai există alţi ochi care privesc,
fără a pricepe,
fără a gândi,
dar poate simţind.
OMUL,
priveşte cum formele
prind contururi în trăire,
gândind că le-a dat totuşi limite,
nepricepând că ele vor merge mai
departe.
vorbind de noi,
despre cele ce l-am trăit,
vedem ca OMUL aşteaptă tăcerile,
care curând vor trece prin noi,
tăindu-ne în UNUL,
hrănindu-ne ADÂNCUL,
apoi,
liniştiţi,
ÎŢI vom mulţumi,
pentru că am cuprins NECUPRINSUL
pentru că am gândit NEGÂNDITUL
şi pentru că ne-am închinat drepţi
RUGÂNDU-NE.
|
|
|
|
am prins pe retină o clipă de viaţă,
şi am gândit-o mai mult decât
trebuie,
dându-i înţeles întrebării mele,
am prins clipa
când zâmbetul
se naşte
din ciudata linişte a trupului,
ca apoi să mă aplec,
înţelegând rostul paşilor,
pe cărările de munte,
mă simt răcorit
de curăţenia şi limpezimea apei de
izvor,
bucurându-mă,
m-am desfătat în pielea arsă de
puterea soarelui,
am prins în inima mea,
bucuria şi nevoia de a fi OM.
|
|
|
|
“a avea puţină credinţă,
înseamnă a nu avea credinţă”
Dao De Jing
cauţi armonia crezând în vraja unui
cuvânt,
dar oare ştii ce cauţi?
în mine exist de două ori,
şi aceste mari dorinţe
încerc să le împreun.
mă mişc încet în Răsarit de Soare,
împingând un val,
mişcând un munte …
… împreunat-am palmele în faţă
ca să-mi adun cuvânt în inimă de
suflet,
… caut o punte …
o punte cauţi,
dar oare ştii ce cauţi?
|
|
|
|
în vraja de-o clipă,
mi-am lăsat pasul desculţ
pe nisipul de mare,
şi am venit mai devreme
ca să văd cum se naşte o zi,
cum noaptea, din speranţă
devine visul de zi,
venit-am desculţ
pe ţărmul de mare,
ca să ascult
tăcută îmbrăţişare dintre noapte şi
zi,
venit-am aici
între noapte şi zi,
să învăţ de la mine
că pasul tăcut
nu lasă urmă în suflet de om.
|
|
|
|
cuvântul,
ca şi orice formă vie a universului,
se poate degrada.
unele fiinţe gânditoare chiar au o
poftă nebună
de a înghiţi mizerii,
alţii s-au specializat în arta
regurcitării de cuvinte,
multe şi puturoase,
... să le fie de bine.
filozofia tâmpă se scrie serios,
trebuie să crezi mult în ea,
ca să o poţi zgâria pe
hârtie,
este inteligentă ...
şi aranjează creierele dezordonate.
feţele frumoase,
noapte dau ochii peste cap
imitând înţelegerea,
este o artă,
a celui ce-şi ascunde neputinţele.
exemplific cu măestrie arta de a nu
scrie nimic:
… triunghiuri albe şi negre se nasc
din nimicuri,
bile verzi şi albastre dau sufletului
roşu,
zbucium,
cercuri pătrate pipaie văzduhul
şi setea din mine e potolită de
sâmburi,
fără de înălţimi
lumea pare întinsă,
că ochiul nu vede profitul
şi clipa se transformă în ceasuri,
bile albe şi negre vor naşte culoare,
culoarea ce nu poate atinge paloarea
construcţiei divine …
|
|
|
|
l-am născut din puterea tăcerii,
făcut ca să moară,
atunci când amintirile sunt prea
grele,
pentru ca să devină trepte spre
suflet.
uitarea este parte a lui,
şi-mi mângâie cu gingăşie
răsuflarea obosită a dorinţelor.
îl naştem prin suflet şi gură,
ca să moară a doua zi,
când alte gânduri grăbite,
devin pentru o clipă miezul unui
înţeles.
|
|
|
|
ploaia vine de sus,
şi tot sus,
copacul
îşi urcă spre frunză, seva.
tot de sus
ne vine lumina,
şi tot în sus
se urcă în suflet.
|
|
|
|
puţinele gânduri ce au mai rămas în
mine,
vor suferi,
pentru că văd cum marile momente
ale vieţii
se vor transforma în ieri,
devenind pumnale ce spintecă
trupuri şi suflete.
cu toţii,
respirăm aceiaşi moarte,
fără a şti că ducem o cruce.
|
|
|
|
pe când scrisul era doar pentru
legământ,
fost`a spus demult,
că din ramura cea uitată,
se va naşte voce,
ce-şi va aminti de jertfe şi
dreptate,
va aduce aminte lumii,
că viaţa dar, în dat ne-a fost,
şi limba cea uitată,
din nou pe buze de copil va prinde
viaţă.
ne-am apropiat de ziua
trupurilor sfârtecate,
de cel ce va ţine-n
mână
CARTEA,
şi ne vom închina,
pentru că ne va uimi,
şi
ne va lovi cu toate cuvintele,
ce le-a întemniţat
chiar în psalmii puterii.
minte cu minte şi suflet cu suflet,
se vor răzvrăti,
însă voia cerului,
se va aduna în inima celui
ce cu putere ne va petrece.
cu toate cuvintele ne va sminti
minţile,
inimile se vor transforma
în ruguri de foc,
puţinii ... vor fi aceia ce ştiu
să privească în oglinda timpului.
glasurile lor,
el,
le va acoperii,
cu vocile puţinilor îngeri,
iar porţile cetăţilor,
împăraţii lumii,
cu toţii le vor deschide.
scrisam povestea asta ieri,
pentru azi,
în fapt e mâine,
şi cele multe ce le-am povestit,
devenit-au peste noapte fapte,
şi s-au întâmplat cam toate.
şi ai citit,
şi ai zâmbit,
şi te-ai grăbit,
să nu pierzi ora de culcare.
|
|
|
|
am vrut să înghit toate cuvintele
dintr-o sorbitură,
însă ele au început să curgă,
apoi să cadă.
încinsele cuvinte s-au transformat,
într-o uriaşă coloană,
căzută peste trupurile dezvelite,
transformând sufletele,
într-o flacără ce arde încet şi
dureros.
neterminate ploi de ceară,
ard carnea trupurilor răstignite,
de setea de a şti.
picături de viaţă,
sapă puţuri adânci,
în piepturi de copii,
puţuri făcute ca să spulbere,
setea celor fără de ape.
|
|
|
|
Cuvântul,
Mai multe cuvinte,
Şi astfel trăieşti neputinţa de a
şopti.
|
|
|
|
în lumina lunii,
muntele prinde forme noi,
este forma lui,
în eterna lumină,
numai oamenii mergători,
schimbă lumina din ochiul lor.
|
|
|
|
în mii de cercuri
m-am aplecat în căutare,
atunci când primeam
prima mângâiere
în primul ochi de apă.
apoi,
m-am lăsat purtat de rătacire,
cuprins de emoţii slabe,
punţi de dorinţe,
de gânduri sterile.
de ce oare?
prea mult ori prea slab îmi spun,
da, obosit
dar de ce oare?
răbdare n-am avut,
ca să-mi ascult a inimii bătaie,
prea surd,
dar de ce oare?
prea tânar îmi repetă unii,
însă de ce viaţa este amăgire
şi nu devine poezie,
de ce?
acum nu sunt nici tânăr,
nici bătrân,
nimic din toate ce le-am visat,
doar sunt,
doar atât,
de ce atâta rătăcire?
răspunsul nu ne va mulţumi,
povestea ar fi prea lungă,
şi sfârşitul nu-l putem gândi.
de ce atâtea mii de cercuri,
plecate-n căutare,
doar dintr-un singur ochi de apă.
|
|
|
|
Când te-ai născut,
întrebat n-ai fost.
Trăieşti şi întrebarea vieţii
ţi se întoarce.
Murim,
Şi întrebaţi n-am fost.
|
|
|
|
Copii îmi spun că jocul e o taină,
cu care poţi pricepe jocul vieţii.
În graba mea,
am râs de copilăria lor.
Jocul copilului,
pare a fi un dar al iluziei.
Abia după ce apune soarele,
şi umbra-ţi dispare în noapte,
te poţi reîntâlni
cu amintirile mergătoare printre
stele.
Ciudatul jocul copilului,
un dar al iluziei
doar pentru cei ce au îmbătrânit.
|
|
|
|
închid peste timp,
ca un arc,
stăruinţă de cuvinte,
mi le-am dorit din suflet,
cadou pentru voi,
cei ce mai credeţi încă,
în frumuseţea
gesturilor simple.
|
|
|
|
din clipa sărutului,
cuvântul a devenit viaţă peste
timpuri.
timpurile ne spun să nu mai plângem,
pentru că rătăcirea
este doar un bun prilej pentru o
reîntoarcere.
atunci când vrei să-ţi şopteşti ceva,
mai bine închide ochii
lăsând cuvintele să zidească în
fiinţa ta.
|
|
|
|
căzut-a picătură din înaltul cerului,
pe luciul netulburat al apei.
… am stat un timp ca să privesc,
mişcarea si netulburarea ei.
mii de cercuri s-au născut din unul,
apoi a urmat
…,unduirea,
…,reîntoarcerea în unul,
…,netulburarea.
la sfârşit, când totul a
devenit eternitate,
am început a pipăii tăcerea,
şi din toate cele simţite,
le-am pus la gândit,
însă nimic din cele de nemişcat,
nu s-a clintit.
trecută ziua,
şi adormind,
am văzut visând,
o mare oglindă,
şi o anume vreme a ei,
o imagine în care cu toţii ne-am
regăsit,
proslăvind-o cu viaţă şi iubire.
apoi deschid un alt ochi al visului
şi văd un timp,
o altă vreme,
când marea oglinda s-a pulverizat,
în milioane şi milioane de cioburi,
iar fiece privitor
şi-a luat în sine imaginea lui,
semn unic al unei amintiri,
şi al unui legământ tainic.
... mişcare şi netulburare,
taină mare a vieţii,
poate o reîntoarcere,
un gest simplu al privirii.
poate că într-o zi,
din mulţimea de stele,
şi din mulţimea de limbi şi cuvinte,
vom reclădi cu suflet şi trup,
ceea ce nu este al meu,
… al tău,
şi al nostru,
... NUMELE LUI DUMNEZEU.
|
|
|
|
Întindere de ape şi pământuri,
Iar peste toate cele ce există,
Dăinuie misterul muntelui,
Şi nemarginitul hotar al cerului.
Uneori,
Aş vrea să-mi aduc aminte de timp,
Ca de o vreme a neuitării,
Dar de fiecare dată,
Rememorez păcatul cunoaşterii,
Şi ruşinea trupului.
Cu adevărat îmi şoptesc,
Cred că ne-am uitat,
De chip şi asemănare,
De îngâmfare şi prostie,
Ne-am grăbit să luăm,
Ca văz de închinare,
Doar asemănarea păcatului nostru,
Şi umbra acelei nemuriri.
Aş vrea să-mi aduc aminte,
Pentru că timpul rătăcirilor,
Îşi aleargă puterea în genunchi.
... omul şi femeia mereu vor tânji,
După amintirea primului chip lăsat in
piatră.
Ni l-au săpat,
Ca noi să nu mai uităm NICIODATĂ,
…pentru că ochiul omului clipeşte
… şi uită.
|
gânditorului din Hamangia
|
stam şi te priveam,
la început cu ochiul,
apoi cu urechea,
cu degetele …
şi nu te-am priceput.
te-am văzut în nemişcare,
în negândire,
în nepăsare,
păreai desprins şi
rece de lumea mea.
ştii că eşti neînţeles şi taină,
eşti pământ amestecat cu dorinţă,
frământare între mâinile
ce te-au şezut în focul timpului,
până când ai prins
fragila formă a tăcerii.
împietrit-ai pentru o mie de mii de ani,
şi după atâta vreme de nemişcare,
te-ai prins a-mi vorbi mie,
prin semn şi tăcere.
ne-am întâlnit întâmplător,
eu mergător,
tu … gânditor,
iar prin pâlnia nemuririi,
mi-ai şoptit de zbor
şi de … cădere.
te-ai înălţat,
şi ne-ai privit,
ne-ai îndemnat
să ne aşezăm cu mâinile pe genunchi,
cu capul în pământ,
golindu-ne de micile dorinţe,
aşteptând şoapte tăcute,
venite din lăuntru,
date-n dar de pământ
şi rostite de … cer.
… iar tu, tu femeie,
cu capul pe spate,
plecată,
în nepăsare,
în depărtări fixai destine,
ne neimaginai,
ne negândeai,
visând la clipa`mbrăţişării.
târziu, mult prea târziu,
după ce toate vremurile s-au adunat
în clepsidra timpului,
ne-am reîntâlnit,
eu … frământare,
tu,
glasul nerostitelor forme.
eu şi tu doar frământare de pământ,
doar tu,
forma ce calcă dincolo de mormânt.
|
|
|
tristeţea,
dublă fereastră
ce separă lumea de-afară
de lumea din noi.
tristeţe,
strânsoare a înguştilor pereţi,
ermetice lumi
ce ne vor atinge.
simt tristeţea
ca o ploaie
ce bate cadenţa morţii în geam,
cadenţă ce devine,
bătaie a inimilor noastre.
afară,
văd copil ce râde în soare,
zbor măiastru al păsării în cer …
… dor noi, rămânem
acea tristă cadenţă,
chiar şi când soarele
ne bate în geam.
|
|
|
gonind nebun,
uneori te gândeşti
că trebuie să te opreşti din lunga alergare.
te opreşti,
pentru că picioarele-ţi sunt durere,
iar mâinile,
mâinile s-au plictisit,
de atâtea strângeri în braţe.
în mintea ta de copil,
ai crezut că toate cărările,
se vor opri în vârful de munte,
că acolo sus printre nori,
se sfârşesc drumurile pământului,
numai că noi oamenii,
asta n-am învăţat-o.
astăzi,
mi-am pus dorinţă de sete şi foame,
străduind trupul să moară,
şi când va muri,
vă voi povesti,
cum se ridica trup şi suflet
din pulberi de deşerturi,
şi atunci vă veţi da seama,
că lacrimile celor învinşi,
nu au uitare.
când omul
vrea să ridice coloană de cer şi pământ,
îşi înalţă mândrie,
pentru că şi-a neînfipt verticală,
în trup de rădăcină,
fără de arcade
pe care să sprijine sufletul.
omule,
nu vei fi tăcere şi nemişcare
pentru că ţi-e frică,
frică de moarte.
omule,
ştiu că azi te-ai rugat
cu capul plecat în pământ,
nerugând cerul, pământul,
ca trupul să-ţi fie strâns între braţe.
ai vrut să cunoşti,
şi te-ai mulţumit cu nepriceperea.
|
|
|
Ca orice om
Pot afirma că am şi eu dreptul
La propria-mi silă.
În clipa când încep a vorbi cu multe cuvinte,
Sila-mi apare,
Pentru că în acea zi
Mă clădesc din prea mult zbor şi visare.
Astfel sila devenind o cotidiană plăcere.
Obosit de repetare de silă,
Cuvintele ce mi le spun,
Vi le las vouă,
Ca apoi cu ele,
Voi să mă răniţi,
Ca să vă bucuraţi de durerea-mi
Ce curge prin rană,
Şi după ce nu voi mai avea puterea
De a mai grăi,
Cu sângele ce mi-a mai rămas,
O să vă potolesc setea de viaţă.
Mort,
Voi râde de nepriceperea urechilor voastre,
La silă şi durere,
Şi prea surde la bucuria
Pe care trebuie să o trăiţi.
Când vă veţi da seama că
Sângele îşi are gustul de om,
O să vă povestiţi între voi prosteşti înţelesuri,
Dând crezare prea multă,
Minţilor voastre bolnave.
Înainte de a-mi pierde lumina din ochi,
Vă voi voii.
Să nu vă amăgiţi de privirile mele,
De vorbele dulci,
Vă spun că alţii
Vă petrec cuvinte de fiere,
Pe care voi,
Cuminţi,
Le veţi înghiţii,
Ca pe dulcile turte.
Îndelung gânditorii,
Vă vor spune că azi sau ieri,
Şi-a scris cuvintele bolnave de silă.
Ce amăgire,
Când în fapt,
Viaţa-mi mi-a fost,
Bucurie,
Căutare,
Fericire,
Omenie.
|
|
|
Pierdut în gânduri multe,
Rupt în lumea mea,
Găsit-am nebăniută rimă,
La o nenăscută stea.
Din neînţeles de suflet,
Din gând fugar,
Încercat-am înţelesuri,
Mereu pre limba ta.
Dar vraja neştiiri,
Pierdut-a fost o clipă,
Când încercat-am a scrie versul,
Cu înţelegerea în ea.
Din nenăscut de gând şi suflet,
Pus în a lumii judecată,
Umbra a fost cernută,
De prea dorinţa mea.
Să mint,
Să pot zâmbi,
... cruntă amăgire,
Lăudând priceperea din mine.
Spulberat-am visul,
Cu fapte moarte,
Visând la nebănuita stea.
Dacă fapta naşte faptă,
Şi cuvântul iar cuvinte,
Tăcerea este poarta,
Visând la nenăscută stea.
|
|
|
văzând tânar ce-şi strânge-n braţe durerea,
mi-am spus:
- doar un nebun,
şi am păşit mai departe.
nici oamenii,
n-au stat şi nu l-au privit,
doar şi-au crispat faţa în indiferenţă,
grăbind mai departe.
… însă tânarul trăia:
- râmele s-au botezat râme,
pentru că ele se pot târâ,
păsările fost-au botezate zburătoare
pentru că au aripi,
oamenii îmi zic om,
însă ei ... nu ştiu cum mă cheamă.
dimineaţa m-am găsit cu braţele
strânse într-o durere
în jurul trupului.
speriat,
m-am privit în oglindă,
… nu mi-am văzut chipul înscris pe suflet.
|
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
| |
|
|
| |
|
|
|