| |
| |
|
anatomia unei katane
|
povestea ... despre MIRACOL
Ce reprezintă miracolul pentru mine?
Pentru mine, MIRACOLUL, explicitează prezenţa lui
Dumnezeu,
atunci când Dumnezeu vrea încă să rămână un anonim,
ştiindu-ne atât de orbi.
Pentru foarte mulţi,
miracolul, însemnează ceva legat de "minune", "de miraculos". Pentru
foarte mulţi dintre trăitorii pe care îi cunosc şi îi recunosc,
miracolul, ţine de intervenţia supranaturală a divinităţii în viaţa
comună şi imediată a oamenilor, miracolul fiind starea care îl
suspendă pe om, aşezându-l pe fragila şi subţirea coardă întinsă
între ţărmul realităţii şi tărâmul năzuinţelor. Miracolul e acea
postură care îl imponderabilizează pe om, deasupra unei prăpăstii
abisale numită, viaţă. Pentru întreaga omenire, miracolul, rămâne
unicul remediu pentru o lume care derapează constant, numai şi numai
din cauza acţiunilor noastre. Miracolul rămâne acea acţiune,
interpretată ca fiind divină, care face ca tot ce este anormal
pentru noi oamenii, să revină la cursul "natural şi normal" al firii
umane.
Miracolul, se
trăieşte şi se împărtăşeşte de către oameni în mod diferit. În
funcţie de doctrina în care ai crescut, de erudiţia în care te-ai
plămădit, de notoritatea în care convieţuieşti, miracolul, va rămâne
constant un subiect de segregare şi de dispută al neputinţelor şi
necredinţelor noastre.
Eu
cred că dacă ne vom simplifica viaţa, dacă ne vom înfometa şi
sărăci convingerile, dacă ne vom îmbrăca în veşmântul ascultări,
păcii şi iubirii, miracolul va fi semnul distinct al celui ce
învinge această existenţă abrutizată, cauzată de lipsa de evidentul
şi realul sacru.
Miracolul există,
pentru că omul mimează sacrosansctul, mimează devoţiunea, omul fiind
corcitura "celor ce nu şi-au putut duce niciodată cuvântul până la
capăt", legându-se între ei prin jurământ de împlinire. Miracolul,
va exista atâta timp cât pământul va fi leagănul nedreptăţilor şi
neîmplinirilor.
României şi
românilor - miraculos ar fi dacă toate cele ce le trăim în astă ţară,
s-ar derula sub aspectul normalului, şi nu dorit ca o intervenţie
providenţială care să readucă starea de normal. Suntem o ţară, o
patrie, un popor, căruia MIRACOLUL îi va lipsi foarte mult timp.
Suntem atât de încăpăţânaţi, atât de pervertiţi, atât de înstrăinaţi,
că mă întreb: oare ce ne mai poate transforma în nişte
învingători ?
cu prietenie şi
respect,
dan.ene, 01.decembrie.2009
|
povestea ... şi cei mai frumoşi oameni sunt învinşi de ceea ce
iubesc mai mult
Istoria e plină de oameni frumoşi. De oameni care şi-au iubit
popoarele, de oameni care şi-au iubit cetăţile, credinţele, de
oameni care şi-au iubit semenii, de oameni care şi-au iubit copiii,
bărbatul sau femeia, de oameni care au iubit infinit. Şi totuşi,
toţii au fost înfrânţi de ce ceea ce au iubit mai mult, pentru că
... într-un târziu, cu toţii cădem pradă a ceea ce iubim mai mult.
Povestea asta este o poveste scurtă, fără prea multe explicaţii,
fără prea multe repere. Mă zgârcesc să spun mai mult pentru că asta
simt acum. Vreau să vorbesc puţin şi să las loc şi de alte cuvinte.
Pentru o bună bucată de timp aş vrea să mă retrag în tăcerile-mi, să
las voia vremurilor să aducă sedimentele necesare terenului pe care
îl doresc a fi fertil. Nu am obosit, nu m-am poticnit. Doar că din
când în când simt nevoia să tac pentru că ... şi cei mai frumoşi
oameni sunt învinşi de ceea ce iubesc mai mult.
cu prietenie şi respect,
dan.ene, 13.noiembrie.2009
|
povestea
...
ruşinea
unui popor
Mulţi oameni de bună-credinţă care au poziţia şi ştiinţa de a
explica poporului, unde el greşeşte,
îşi imaginează că scoţând în relief fapte şi lucruri
neplăcute, au impresia că acesta (adică poporul), se va căii
şi îşi va repara lipsurile. Întradevăr, corect este să spui exact ce gândeşti şi
să acţionezi în favoarea corectări greşelilor. Este un act
născut din starea de înţelegere (de pricepere) a semenului. Însă mă întreb: aceasta este metoda
corect aleasă? Mă mai întreb: oare unui popor poate să-i fie ruşine?
Poţi arăta unui om ce calităţi şi ce
defecte are, şi mai ales poţi să alegi să i te destăinui, arătându-i ceea ce
gândeşti despre el. Însă mă întreb ...
poporul poate accepta aşa ceva?
Viaţa m-a învăţat că poţi asculta sfaturi de la
cel pe care îl respecţi şi admiri, pentru că la rândul lui te admiră şi te
respectă. Dacă nu există acest respect, mai ştiu că orice sfat
pe care îl primeşti, va fi
considerat drept o ofensă, o ruşine, şi în consideraţie se va reacţiona ca atare. Când
doreşti să dai un sfat şi să spui ce gândeşti, pregăteşte-te să vezi dacă acea
persoană are dispoziţia în a te asculta. Trezeşte-i încrederea, apropie-te,
cumpăneşte-i bine gesturile şi vorbele, caută-i la început placul simţămintelor,
deschizându-i apetitul de a asculta, de a respecta şi a admira. Un om te poate
admira şi respecta decât dacă în tine şi prin tine îşi vede şi propriile-şi
slăbiciuni, defecte şi rătăciri. Superioritatea niciodată nu poate fi admirată.
Cel mult ea poate fi râvnită prin invide.
A explica unui popor unde anume greşeşte şi ce
are de corectat, rămâne o artă pe care puţini trăitori ai acestei lumi o posedă.
Mă întreb: ... cum te poţi aştepta să transformi pe cineva în bine dacă
continuu îl faci de ruşine?
D-apăi un popor?
dan.ene,
09.noiembrie.2009
|
|
...
care este ce-a de-a
opta taină? Chiar dacă ştiu răspunsul şi chiar
dacă aş povesti ... avem răbdarea şi cuminţenia de a o înţelege? De ce oare ne
grăbim către următoarea treaptă, când nici măcare cele date spre săvârşire şi
împlinire, nu le ducem spre deplină şi adâncă exersare.
Cele şapte taine sacramentale ascund
şapte semne, şapte simboluri ale unei sfinte lucrări prin care Dumnezeu
"îl redobândeşte"
pe om. Prin săvârşirea şi împlinirea celor şapte sacramente, Dumnezeu "îl
recunoaşte",
"îl
recâştigă" pe om, în chipul şi asemănarea arhetipală, primordială. Taina Botezului, Taina Mirungerii sau a Sfântul
Mir, Taina Sfintei Împărtăşănii, Taina Spovedaniei şi Pocăinţei, Taina
Hirotoniei - a Preoţiei, Taina Nunţii şi Taina Sfântului Maslu, nu sunt decât
întregirea unei singure şi mari taine, săvârşită în memorabila clipă a Cinei cea
de Taină.
Spălându-le PICIOARELE,
Frângându-şi TRUPUL şi
Împărţindu-şi SÂNGELE, Hristos nu face decât să arate omului, cea mai
simplă şi cea mai de preţ taină.
EUHARISTIA este taina absolută prin care Hristos (mereu prezent şi viu prin
săvârşirea tainei) arată Calea spre
Restaurarea şi Îndumnezeirea omului, Euharistia fiind chintesenţa Bisericii şi
al crezului nostru.
Împotmoliţi în obiceiuri, plictisiţi de atâta
rutină sacramentală, omul modern a pierdut cele câteva valori
cardinale ale
existenţei sale. Am pierdut pentru că am uitat să ne mai aşezăm pe genunchi în faţa celor mai mici ca
noi, spălându-le, iertându-le şi iubindu-le, înţelegându-le părinteşte, juvenilele
rătăciri şi neputinţe. Am
uitat să ne mai adunăm, să ne luăm, să binecuvântăm, să frângem şi să dăm în spre
împărtăşirea cu aproapele nostru, a bucuriei acestei lucrări atât de simple.
Cred că în acest răstimp, cel mai mult am pierdut, pentru că am uitat să-l păstrăm viu printre noi, pe
Cel Ce Este Mereu Viu.
Înainte de coborârea peste noi a celei de-a
opta taine, mai înainte de toate astea, felul nostru de a fi, va înştiinţa
venirea clipei când vom pierde şi tot ce am avut. Nu ne vom mai putea spăla
între noi pe picioare, nu ne
vom mai putea aduna, nu ne vom mai putea lua unul cu celălalt, nu vom mai
putea
binecuvânta, iară priceperile ni se vor sfărâma (fărâmiţa) într-atât de mult, încât nu vom mai avea nimic de
împărtăşit NIMĂNUI. Atunci se vor împlini vremurile, şi vom fi atât de morţi,
încât venirea Celui Viu, va frânge definitiv orice moarte. A opta taină nu este
un destin. A opta taină este o promisiune.
Care este sfatul meu? Să nu ne preocupe rostul
şi chipul celei de-a opta taine. Sfatul meu este să fim cât mai vii, să păstrăm
viu ceea ce ne-a fost dat, să responsabilizăm faptele şi acţiunile noastre, să
trăim prin prudenţă şi atunci când este necesar, să intervenim viu frângând
orice aberaţiune ce se îndepărtează de la ceea ce înseamnă ... Calea, Adevărul şi Viaţa. Acesta
este începutul înţelegerii celei de-a opta taine. A opta taină nu se
descoperă ... ea doar se trăieşte, împlinindu-le pe celelalte.
dan.ene,
28.octombrie.2009
|
povestea -
tainele nu sunt eterne
Când Tainele vor deveni eterne, perene ne vor
fi şi nevoinţele. Doar că Tainele nu ne sunt date a le sluji la infinit. Vine şi
o vreme când ele vor sfârşi. Vor sfârşi pentru că în loc să ne îmbrăcăm în ele,
vom umbla şi mai goi. Taina este "haina" pe care Dumnezeu a oferit-o Omului ca
acoperământ temporar, până când Omul va redobândi exerciţiul dialogului,
admiraţiei şi contemplării vii. O Taină este un scop. Iar Dumnezeu are un scop
când dezvăluie Omului o Taină. Taina este bijuteria - este împlinirea pe care
Dumnezeu o arată cosmosului, omului fiindu-i în măsură doar să se bucure, să se
lege şi să se împlinească aşa cum şi Dumnezeu se împlineşte prin Sine.
Nimeni de pe pământ nu poate garanta exerciţiul
Tainelor, nici măcar Bisericile. Singurul garant al Tainelor este Dumnezeu. Iar
Dumnezeu se coboară prin Har doar peste cel ce Voieşte şi se Învredniceşte în
Dumnezeu, renunţând la sinele personal. Scopul Tainei este de a te dezmorţi din
oboseala existenţială, de a te opri din graba în care te chinui şi suferi. Taina
nu este "certificatul de garanţie" care să mascheze impotenţele celor care
trebuie să împlinească acest exerciţiu sacru.
A te Voii, a te Învrednici în Dumnezeu este
exerciţiul zilnic al renunţării la sinele personal, şi acceptarea unui altfel de
SINE, a unei altfel de Voinţe. Ori asta mulţi dintre cei ce ne păstoresc nu au
împlinit-o prea des. Taina este SEMNUL sau "însemnarea" pe care Dumnezeu o
aşează pe fruntea oamenilor. Dacă Taina este săvârşită de un nevrednic (chiar
daca este învoit în Dumnezeu), Taina ca SEMN, nu coboară peste cel ce se doreşte
a se lega de Dumnezeu. Acesta este un ascuns pe care Dumnezeu îl va arăta Omului,
doar la a doua coborâre a Hristosului pe pământ. Observ cu amărăciune, că în loc
să reparăm ceea ce oboselile noastre alterează, persevărăm cu îndârjire în a ne
justifica neputinţele!
Şapte taine s-au dezvăluit oamenilor. Când şi ce-a de-a Opta Taină se va arăta
în lucrare şi înţelegere Omului, atunci vom ştii că Tronul Împărăţiei se va
coborî peste capetele noastre de nevrednici.
dan.ene
18.octombrie.2009
|
povestea -
sacrific un popor pentru o idee
Acum cinci ani, într-o toamnă tot atât de
târzie ca şi asta, gândăcelul meu de patru ani (pe atunci) m-a scos la o
plimbare pe care nu aveam să o uit niciodată. O zi superbă, plină de pasteluri,
plină de arome de toamnă, pe care numai ochiul şi nările omului le poate
rememora cu atâta putere şi tărie. O toamnă de care mă bucuram cu toată fiinţa
mea, alături de fiul meu. Trecând pe sub castanii copilăriei, împrăştiind cu
picioarele noastre, uscatele frunze ruginii căzute din titanicii copaci ai
închipuirilor, şi strângând meticuloşi castane într-un colorat şi zgomotos
camion de plastic, mă uitam la el cum se bucura de fiecare răsuflare, de fiecare
mângâiere, de fiecare alintare şi vorbă pe care i-o ofeream ca un elixir. Totuşi,
uitându-mă la el, simţeam în mine cum se mişca ceva ca un uriaş dragon ce mă
devora pe dinăuntru. Eram TATĂ şi priveliştea din jurul meu mă facea din ce în
ce mai temător. Ne-am continuat plimbarea când deodată copilul meu s-a oprit
brusc.
- Cine este nenea ăla,
arătându-mi cu degetul spre un uriaş panou electoral.
- Este Traian Băsescu, şi
sper ... viitorul preşedinte al României.
- Daaaa?
Continuând plimbarea, admiram tot ce este mai
frumos în jurul nostru şi în noi doi. Apoi a venit şi noaptea. Înainte de a se
culca, s-a aşezat mic în genunchi să-şi spună rugăciunea şi după ce şi-a făcut o
cruce mare cât inima lui de om, s-a întors spre mine şi mi-a şoptit la ureche:
- Tata, nenea ăla, Traian
Băsescu, o să fie viitorul preşedinte?
- Da.
- Când o să mai treci pe lângă el, să te uiţi şi tu la ochii lui.
- De ce?
- Ca să vezi şi tu dacă are lumină în ochi!
- De ce? l-am întrebat.
- Ai să vezi de ce!
A trecut o noapte, o zi şi o altă zi, până când
s-au făcut mai bine de cinci ani. Au trebuit să treacă aproape cinci ani să
observ şi să trăiesc ceea ce ochii copilului meu au întrezărit într-o clipă.
Pe mine cel mai tare mă înspăimântă oamenii care sacrifică un popor, pentru o
singură idee.
dan.ene
18.octombrie.2009
|
povestea -
roşu, galben şi albastru
Pe treptele ce urcau la cabană,
păşea apăsat antrenorul meu. Chipul lui întotdeauna îmi inspira respect,
admiraţie, iubire. Îl iubeam pe acest om pentru tot ceea ce este. Legendă vie,
mit, un OM printre oameni, nu ştiam ce să admir la el: ceea ce a fost, ceea ce
este sau ceea ce urma să fie. Acum se strecura uşor printre fulgii groşi de nea
ce cădeau atemporal din norii grei şi plumburii. Îi placea la nebunie iarna. Îi
stătea bine printre nămeţii de zăpadă şi mereu aveam impresia că şi Natura îl
respectă pentru tot ceea ce este.
Rămăsesem singur pe banca din
faţa cabanei, sorbindu-mi ceaiul fierbinte. Seniorul în treacăt se uită la mine
şi se îndreptă spre cazan. Îşi turnă fără grabă ceaiul în cana metalică şi se
aşeză lângă mine.
- Ce iarnă!
- Daaa, i-am răspuns.
- Şi câtă zăpadă!
- Daaa ...
Un uşor vânt spulberă omătul din
faţa noastră. Seniorul dintr-un gest reflex se uită peste cap fixând drapelul
uriaş ce flutura deasupra capetelor noastre. Îl privi un timp după care îşi
sorbi pe nerăsuflate ceaiul fierbinte.
- Sunt multe lucruri pe
care noi oamenii le putem uita, le putem ignora sau ne facem că le uităm în astă
viaţă. Însă un singur lucru să nu uiţi niciodată Dane. Să nu uiţi niciodată de
Roşu, Galben şi Albastru!
Îl priveam confuz, copilăresc,
nepricepând unde Seniorul încerca să bată. Cu un gest rapid îmi înfundă pe ochi
căciula aburindă de la atâta transpiraţie, şi ridicându-se fără altă explicaţie,
plecă lăsând în urma lui o umbră de zâmbet. În uşa cabanei s-a mai întors încă
odată ignorându-mi prezenţa, şi privii fix la drapelul ce legăna vaporos în
uşorul vânt de iarnă. Am avut impresia că vrea să-l salute milităreşte, însă a
renunţat. Rămas singur privii şi eu steagul ce trona uriaş deasupra capului meu.
Au trecut anii, a urmat
Revoluţia şi oamenii pe care atât de bine îi ştim. Printre zgomotele vesele de
copii, păşesc apăsat în sală. O doamne cât de mult îmi place să fiu
printre ei. Unii mă privesc cu teamă, alţii aleargă netemători atingându-mă
provocator. După un antrenament istovitor, cuminţi aşezaţi în Za, kinderaşii mei
aşteaptă povaţa de sfârşit de lecţie. Mă uit la ei şi mă uit şi mai mult la
părinţi.
- Astăzi am să vă vorbesc
despre ROŞU, GALBEN şi ALBASTRU ...
În sală luminile se sting uşor.
Şi peste tot vacarmul de dinainte, se lasă o linişte simplă. Acum nu-mi vine în
minte decât gestul Seniorului meu care mi-a înfundat căciula pe ochi şi mişcarea
lui simplă şi sinceră de a se întoarce la steag şi a-l saluta în inimă. Câţi
dintre noi mai fac astfel de gesturi?
dan.ene
11.octombrie.2009
în memoria profesorului meu, mentorului meu, antrenorul emerit
Ioan Söter.
|
povestea - omul care învinge poporul
... încă mă întreb dacă trebuie să admir sau să dispreţuiesc omul Băsescu. Încă
mă întreb dacă prezidenţiabilul om Băsescu este OMUL sau NEOMUL de care are
nevoie o naţiune ca a mea. Încă mă mai întreb dacă ceea ce fac şi gândesc este
corect sau incorect. Însă ceea ce pot să fac este să privesc şi să observ.
Observ că din 1989 şi până în 2009, adică de 20 de ani petrecuţi, nu am cu cine
să mă laud, nu am cu ce să defilez, nu mai am motivul care să mă facă mândru că
sunt român. Observ că de mai bine de 20 de ani, această naţiune îmbătrâneşte
văzând cu ochii, observ o naţiune care şi-a pierdut inocenţa, observ o naţiune
care nu mai are doctrină, observ oameni integri care propun soluţii salvatoare
deja obosite, observ un popor care şi-a pierdut pofta de a mai fi, raţiunea de a
mai fi şi care îndărădnic refuză să mai gândească. De ce? Pentru că ... doar
pentru că!
Omul Băsescu, prezidenţiabilul Băsescu este suma a tot ceea ce suntem NOI din 89
şi până acum. "Singura lui vină" este că este om ca şi noi, că firea lui e fire
de muritor şi că slăbiciunile lui sunt şi slăbiciunile noastre, că performanţele
lui sunt proiecţia mediocrităţilor noastre ca popor, ca naţiune. O Doamne ...
aspiraţiile lui sunt şi aspiraţiile noastre, şi asta mă doare cel mai tare, că-i
boală cu leac greu!
Totuşi ceea ce pot să-i refuz prezidenţiabilului Băsescu este scuza şi lipsa
forţei de a abdica de la ceea ce suntem şi ceea ce este. Trebuia să fie omul
care să ne guverneze conform moralei şi conform legii sau chiar mai mult.
Trebuia să fie omul care să se smulgă din nemernicia, inerţia şi adormirea unui
popor şi care să reducă în sufletul fiecărui român speranţă, normalitate şi
nimic mai mult. Putea să fie omul de care să ne mândrim şi care să tragă după el
un popor cu suflet de ancoră. Dar n-a fost aşa, ... a rămas la fel ca noi cei
mulţi: egoisti, guralivi, răutăcioşi, răzbunători, uşuratici, semidocţi ... o
Doamne atât de mulţi semidocţi şi câte altele.
Prezidenţiabilul Băsescu este omul care învinge poporul. Ştie cum să-l învingă,
ştie că nu este lăsat să se lase învins, ştie cum să ne sufoce logica de a mai
reacţiona şi a gândi ca o naţiune, pentru că el ştie că şi el este omul învins.
Vreau să fiu primul român care îl felicită pe omul Băsescu, pentru noul mandat
de preşedinte al României. Nu poate fi învins, pentru că deja este un om învins.
Iar ceilalţi, ceilalţi Doamne, nu pot câştiga pentru că noi deja suntem un popor
învins. M-aş fi bucurat din inimă să-l felicit pentru altceva, ... de exemplu
pentru că NE-A CÂŞTIGAT, ori că NE-A CUCERIT!
Astăzi, în ţara mea România, am învăţat o lecţie pe care nu o puteam învăţa
NICIUNDE în astă lume! Am învăţat că cei ce cuceresc popoare, o pot face prin a
câştigă o naţiune sau prin a o înfrânge.
cuvânt de sfârşit
... astăzi am mai învăţat ceva esenţial: să nu mai port pică şi supărare nimănui,
pentru tot ceea ce este şi există. Nu mă blazez şi nici nu mă simt blazat, că
vorba ceia: ... cum poţi să te superi pe o astfel de naţiune! Unii au început
prin a-i dispreţuii pe cei ce continu ne guvernează, alţii au avut mai mult umor,
şi tot nu a folosit la nimic. Eu astăzi nici umor nu mai am, aşa că ... doar
pentru că!
dan.ene
15.septembrie.2009
|
|
Ce este absurdul?
Ceva care contrazice gândirea logică, care nesocotește legile
naturii şi ale societății, contrar bunului-simț, ilogic.
Ce este absurdul? Tot ce este
aberant, nelogic, nerațional, prostesc, stupid, elucubrant.
Ce mai poate fi absurdul?
Experimentat la
scară individuală ori la scară simbolică, absurdul înobilează firea
şi aspiraţiile omului implicat în acest fragil experiment, condiţia ca absurdul să fundamenteze "o morală de sine stătătoare"
şi pentru cel care o experimentează, cât şi pentru cel ce detaşat
priveşte. Absurdul, demonstrează celui ce îl trăieşte, cât şi celui
ce priveşte, că în absurd, INFINITUL, devine o mărime microscopică,
pe lângă masa şi energia entropică, dezvoltată de aceast fantastic
fenomen aproape ireal.
Mult timp am
considerat absurdul ca o sinteză a unor fenomene corticale
interioare decalibrate, nesănătoase, rodul incompatibilităţi dintre
psihicul omului şi mediul în care vieţuieşte. Însă am descoperit cu
stupoare că absurdul ţine doar de lumea înconjurătoare. Da, absurdul
este doar un rezultat al ambientului în care ne complacem. Astăzi,
am înţeles ca absurdul este un instrument.
Cine îl
foloseşte şi cui foloseşte ... asta este cu adevărat o întrebare?
Absurdul poate fi
experimentat de un om, de un grup de oameni, de o colectivitate mai largită de suflete, de un popor sau de foarte multe popoare. Cu cât
absurdul va fi experimentat la o scara socială din ce în ce mai
mare, absurdul îşi pierde valoarea terapeutică, educativă, formativă,
transformându-se într-o cangrenă a cărui efect devastator duce la o ireversabilitate proporţională cu scara la care s-a dezvoltat. Comicul este prima
fază a absurdului. Poţi râde şi ţi se dă voie să râzi de ceea ce te
deranjează şi te agasează, făcând haz de necaz. Când comicul îşi
epuizează resursele, apare absurdul. Aici râsul este interzis!
Absurdul este abisul care nu-ţi mai permite să râzi şi nici măcar să
plângi. Absurdul este abstinenţa raţiunii, pentru că anatomia
absurdului este INFINITUL. Această observaţie dezvăluie fiziologia
unui instrument numit ABSURDUL.
Cel ce
experimentează la scară mică şi mai mult simbolică absurdul,
omenirea la numit savant, poet, artist, actor, scriitor. Însă celui
ce experimentează absurdul la scara unui popor, acesta cum l-ar
putea numi? Dar voi?
Eliberat de povara
absurdului, poetul ne răspunde:
"Nimic nu este mai firesc decât absurdul" - Nichita
Stănescu
dan.ene
10.septembrie.2009
|
|
Amu ceva
zile, asistam la botezul băiatului
unui bun prieten de-al meu. Cum am obiceiul de a nu întârzia
niciodată, m-am prezentat mai repede la biserică. Nici
bine nu am intrat în lăcaşul sfânt, că deja un băieţandru se postă în
faţa mea şi întrebă:
- Dumneavoastră sunteţi naşu?
Fără să mai
aştepte răspunsul meu, mă invită în preajma altarului ... ca
să rezolvăm cu banii. Pe moment
nici că mi-am dat seama de gestul omului, dar cel mai tare m-a
mâhnit lipsa răspunsului meu la o astfel de grabă.
Urmă o lungă
şi plictisitoare slujbă. Spun asta, pentru că la
un moment dat, fiul meu s-a întors către mine şi mi-a spus:
- Tată, eu m-am plictisit! Nu mai pot sta în picioare,
vreau să mă plimb, vreau să respir aer.
M-a luat de mână şi
duşi am fost. Afară am încercat să-i povestesc despre ce înseamnă
botezul şi taina botezului, de ce noi creştinii prin întreita
cufundare în apa botezului şi taina atingerii Treimii, suntem
învârtoşaţi întru credinţă şi Împărăţia lui Dumnezeu. Numa că explicaţiile nu
mi-a fost lungi. Privirea şi vorba băiatului meu îmi tăiară orice
replică şi îndemn la ascultare.
- Ce taină tată, n-ai vazut cât de
plictisit era popa! Şi dacă este Taină de ce durează atât de mult,
şi de ce popa a venit ultimul în biserică?
Am vrut să-l contrez,
să-i explic raţiunea greşită, dar mi-am dat seama că nu băiatul meu
era vinovatul, nu eu eram vinovatul.
Abia după ce soarele
se culcă după munţi, târziu în noapte mi-am dat seama că ceea ce
vedea ochiul lui de copil, ... ochiul meu de adult refuza să mai
observe. Da, ochiul meu refuza să mai observe fapte şi lucruri care
mă dor, mă deranjează, mă macină, şi mai ştiu că mi-e teamă să le povestesc cu voce tare, aşa
cum le spune răspicat fiul meu. Sunt convins că
băiatul meu crede în taine, pentru că îl vad cum seară de
seară, necondiţionat, neîndoctrinat, se roagă simplu, şi atunci când
mă vede că mă aşez lângă el istovit de muncă, se uită la mine şi
după ce-şi spune rugăciunea, mă sărută pe frunte şi-mi spune:
- M-am rugat şi pentru tine tată.
Unor astfel de copii,
cine ar trebuii să le mai predice în biserici?
Postfaţă cuvintelor.
De multe ori
omenirea trăieşte clipe când faţa soarelui cu greutate se arată.
Asta nu înseamnă că soarele nu există ori că nu mai are puterea de a
mai ajunge la noi. Aşa şi cu Dumnezeu. De vezi slujbaşi care
terfelesc, batjocoresc, nimicesc tainele bisericii, asta nu înseamnă că ele nu există
şi că ele nu mai ajung la noi. Toate acestea arată că s-au
strâns ceva nori pe cerul nostru şi este în măsura
fiecăruia de a ridica
privirea spre cer, necondiţionat, neîndoctrinat, şi a ne ruga simplu
şi pentru neputinţa ori oboseala unora, nejudecându-i ... că poate
au trudit întru împlinirea credinţei noastre. Credinţă şi credinţe existau şi înainte de Hristos. Oameni evlavioşi şi dedicaţi
fost-au şi înainte de Biserică, însă un singur lucru încă nu se
descoperise omului: TAINA. Iară TAINA este o ÎNNOIRE şi
niciodată o împăturire în sacru, a neputinţelor unora de a avea
puţinele răspunsuri la multele întrebări. Seara
asta, scriind aceste cuvinte, mi s-au descoperit câteva firimituri
de adevăruri,
baza anatomiei tainelor, pentru că abia în acest miez de noapte
am priceput că TAINA e ... fiziologia unei MUCENICII! Acum, fără să-mi mai
fie frică, spun că nu poporul este necăutător de taine şi evlavie,
ci
că Biserica s-a împăturit în sacrul oboselii şi neputinţei unora.
Este timpul să ne rugăm necondiţionat, neîndoctrinaţi, nejudecându-i
... că poate au trudit întru împlinirea credinţei noastre.
Mucenicia este un
legământ, este o mărturisire, care din fericire se descoperă numai
prin săvârşita taină mărturisită.
dan.ene
05.septembrie.2009
|
|
Sunt zei
care mai trăiesc şi zei care au murit. Sunt temple pe
care le-am înălţat şi temple pe care le-am sfărâmat.
Toate
au pălit în faţa altarul ridicat zeului absolut şi absurd al
acestei lumi: EGO-ul!
Cu faţă
ascunsă, zeul se arată poporului prin chipul
absolut al idolatriei
-
BANUL - "In God We Trust". Pentru
el devansăm naturala
evoluţie, cucerim golurile spaţiului lăsate ca precauţie
între noi şi restul cosmosului, devastăm planeta etalându-ne
potenţa întru dominarea materiei.
Dar ca nişte infantili, nu
ne dăm seama că însăşi materia ne-a transformat în sclavii
propriilor noastre firi de brute "divine".
Suntem bruta ce
aspiră la civilizaţie, rafinament, cultură şi artă!
Banul părea să fie un
bun mijloc în motivarea performanţei şi
susţinerii existenţei umane. Din păcate banul
a ajuns să
reprezinte scopul
existenţei omului. "Toţi ca unul"
este sloganul unei iubiri
exagerate, semn al unei căderii
în cel mai absurd pas al păcatului, locul de unde multele
întrebări, niciodată nu-şi vor cunoaşte răspunsul.
Omul nu are curajul de a sfărâma sigiliile
păcatului şi de a călca peste ele, precum UNUL a călcat
pre moarte cu moartea Lui. Atâta timp cât nu vom renunţa la
deviza dorinţelor noastre, rămânem bruta ce aspiră la
civilizaţie, rafinament, cultură şi artă!
În contrast ... "Fiţi ca UNUL"
este diferenţa unei
anatomii a CUVÂNTULUI. Este diferenţa unei fiziologii a
credinţei! Tu cui
ridici laudă?
dan.ene
30.august.2009
|
|
ceai, artă şi viaţă
|
Astăzi închei un capitol important dintr-un proiect
mai amplu numit „cuvintele unui sens”. Ne despărţim pe perioada
verii, pentru o vacanţă binemeritată şi necesară în a-mi aloca
timpul necesar încărcării bateriilor pentru un nou sezon. M-am
gândit mult despre ce să vorbesc în astă ultimă picătură, dar îmi
dau seama că în vârtejul acestor vremuri, înţelept este să le
înţelegi şi să ai harul de a da oamenilor puterea şi speranţa cu
care ei să se hrănească, la rândul lor hrânindu-te, într-un revers
pe care numai fiinţele generoase îl pot metaboliza. Mă voi dedica
simplului, ca o promisiune mă voi dedica. Pentru mine aikido-ul şi
taiji-ul au devenit o Cale a Simplului. Mi-am propus ca de acum
înainte să fiu mai simplu. Nu pentru că sunt un om complicat, ci
pentru că am înţeles în astă viaţă, că din toate cele câte îţi sunt
date, nu toate îţi sunt de folos. Simplitatea te apropie de esenţă
şi esenţial, dezvăluind ultima realitate, ascunsul sens al vieţii,
nearătatul rost al creaţiei. Simplitatea şi simplificarea vieţii e
starea finală la care aspiră orice înţelept, maestru şi sfânt.
Simplitatea e îndemnul spre liniştea şi acceptarea în care te aşezi
către cel mai important pas în calea devenirii tale. În limba
japoneză "mizuno" înseamnă "ca apa". Spus mai mult ca un îndemn,
decât arătat ca un simbol ezoteric - "fii ca apa" - e îndemnul
nobilului samurai. Mai simplu şi perfect decât atât nu se poate!
Pentru acest răstimp de pauză, te îndemn să meditezi la un uitat
îndemn strămoşesc: … să fii!
„templu”
să fii iubire,
să nu ucizi,
să nu scazi,
să …
… fii clipă de clipă OM
şi VIAŢĂ.
|
povestea …
Haute Couture versus Pret-a-Porte
sau
Colecţia Vară – Toamnă 2009
Undeva prin anii
`60, la o întrebare care încerca să lămurească CE ESTE MODA, Coco
Chanel răspundea: „Moda este trecătoare,
doar stilul rămâne neschimbat!”
În modă, anul acesta
va fi unul fundamental pentru trendul anilor ce vor urma. În funcţie
de artiştii designeri care vor semna pentru marile case de modă, se
va ştii cu adevărat ce se va purta anul acesta şi cel puţin în
următorii ani. Tema, stilul, siluetele, toate vor depinde de
artistul care va tăia linia din care se vor inspira mai toţi
ceilalţi artişti, hrănind piramidal, respiraţia întregii industrii
de modă. Dar ce este moda? Unii au spus că moda e o reacţie firească
împotriva tocirii atenţiei prin obişnuinţă, ori că "moda e o
epidemie bine controlată" (George Bernard Show). E cred că moda e
arta care se hrăneşte din efemer. Iar efemerul nu poartă
responsabilitatea nimănui, ea doar se împlineşte şi păleşte la fel
cum a apărut. Efemerul este cea mai simplă scuză în această artă
numită MODĂ.
Chiar dacă nu mă
pricep la modă, mă voi aventura în a creiona trendul deja expus de
unul din marii artişti designeri. Culorile cu care ani l-a rândul
ne-a obişnuit, vor fi uşor modificate, păstrând totuşi apropierea de
spectrul din care s-a influenţat iniţial şi care i-a adus atât de
mare succes în colecţiile trecute. Schimbarea de ton în culoare,
aduce cu sine şi o altă perspectivă. Nemaiputând imita colecţiile
anterioare, va lansa o tema cu adevărat revoluţionară, tema „Şic-ul-Şoc”.
Nu se va mai purta nimic sincer, hainele nu vor mai cădea natural,
liniile croielilor încercând să ascundă evidentele imperfecţiuni de
atitudine şi aptitudine ale modelului anorexic, ce va defila din ce
în ce mai împiedicat pe podiumul deja supra-înălţat. Se va marja
mult pe machiajul excentric, sfidător, designerul folosind impecabil
umbrele şi culorile ascunse de largile haine, în armonie cu masivele
pălării cu boruri largi ce vor să acopere ori să inunde mobilitatea
modelului consteliv. Costumaţiile croite pe educaţia prostului gust,
se vor transforma în redutabile valori, ce vor inversa reacţia
pieţii, dând peste cap o normalitate cu care designerii consacraţi
s-au remarcat. Însă mă întreb şi eu ca simplu trăitor de monden,
pentru mine omul de rând, când se va inventa o modă care să se
muleze după firea mea? Răspunsul mi-a venit nefiresc de simplu de la
un banal designer de suflete:
„numai atunci
când minţile strălucite îşi pot permite stilul simplu"
Henri-Marie Beyle
zis şi STENDHAL.
05.iunie.2009,
piatra neamţ
|
povestea …
Povestea Iertării.
Venise la mine ca să-i povestesc despre împăcarea cu lumea,
despre înţelepciune şi despre virtuţile vieţii. M-am uitat în ochii
lui, m-am uitat în sufletul meu şi am început să plâng ascuns, cu
multă bucurie am plâns, pentru că treptele lui spre înălţare sunt şi
treptele mele. Fără întrebările lui, eu, eu nu am cum să fiu
răspunsul.
- Prietene, acum, eşti ceea ce gândurile îţi sunt. Ceea ce vezi şi
ceea ce simţi este doar ceea ce primeşti. Iar tot ce este ascuns în
tine şi în lumea din jurul tău, se numeşte cu adevărat viaţă.
Paradoxal, suferim pentru ceea ce suntem şi ne bucurăm pentru tot
ceea ce nu există în noi. Astăzi te îndemn să păşeşti pe o cale mai
aparte: Calea „a fi”! „A fi” este verbul pe care trebuie să-l
conjugi mistic zilnic. „A fi” e certificatul tău de umanitate şi
morală perpetuă. „A fi” e suflarea de viaţă, venită prin cuvânt. „A
fi” e primul gest spre o simplitate, necesară iertării. Cine nu
poate conjuga acest verb sacru, nu are „a fi”. Acum, eşti ceea ce
gândurile îţi sunt!
Când cu răbdare şi tăcere, ajungi la conjugarea absolută a verbului,
firea ta atinge tempoul prezenţei divine. Realizezi că „a fi” nu
schimbă oamenii. Priveşte-i, acceptă-i şi bucură-te odată cu ei, de
felul cum îşi construiesc copilăreşte gramatica fiinţării în fiinţă.
Nu încerca să le schimbi obiceiurile şi evită ca obiceiurile lor să
te schimbe pe tine. Cu cât vei încerca să schimbi lumea, cu atât mai
mult lumea te va schimba pe tine. Acceptarea este arta supremă la
care orice sfânt şi înţelept aspiră. Acceptarea e iertare. Iară
iertarea nu e slăbiciune. Te îndemn la „a fi” ceea ce ei nu sunt!
Este supremul pas spre o înţelegere a lumii, e iubirea cu care te
dărui nu unui om, ci oamenilor. Iertând vei cunoaşte şi vei iubi
mult mai mult dacă te iubeşti şi te îngrijeşti pe sine. Cunoscând
verbul „a fi”, iubind la proporţii cosmice, te vei îndepărta de
iluzoria cunoaştere de sine prin sine. Eliberat de povara decadenţei
cunoaşterii prin sine, ai acces la virtuţile cosmice …
În acea noapte bătrânului schimnic, Dumnezeu îi dezvăluii pentru
prima dată ca spovedania nu e o iertare a păcatelor. Pentru Dumnezeu,
spovedania e cuminţenie. Spovedania cuminţeşte pe cel ce vorbeşte şi
pe cel ce ascultă. E atingerea dintre oameni pe care Dumnezeu o
îndrăgeşte ABSOLUT! Singur şi simplu, cu un ghem de lacrimi ascuns
în adâncul pântecului, schimnicul mulţumi lui Dumnezeu pentru
cuvintele care îl curăţă, ascultarea care îl reaşează şi spovedania
care îl cuminţeşte!
piatra neamţ, 5.iunie.2009
|
povestea …
masca CHIPULUI
Nu ştiu cum sunt
chipurile oamenilor din lumea voastră, dară chipurile oamenilor din
lumea mea, toate, dar toate se nasc cu chipurile împietrite. Nu aş
fi ştiut asta dacă eu m-aş fi născut ca şi ei. Numai că eu, m-am
născut fără de chip peste chip. De mic, lumea mi-a putut vedea
lumina ochilor, zâmbetul şi plânsul. M-au botezat „omul cu mască”.
Şi părinţii mei la naştere purtau acelaşi chip împietrit ca toţi
trăitorii din lumea mea dar odată cu trecerea timpului, mângâindu-mi
zi de zi pielea netedă şi luminoasă, se găsiră într-o dimineaţă fără
de mască şi mult se bucurară fără să ştie de ce. Bucuria fu de
scurtă durată, că astfel de monstruozitate nu se văzu de fel în
lumea mea, şi împreună cu ai mei fugirăm în munţi ca să ne ascundem
de prigoana celor mulţi şi înghesuiţi. Acolo am descoperit o altfel
de trăire, asemănătoare chipului meu şi părinţilor mei. Acolo am
descoperit ca muntele şi piatra nu poartă chip cioplit peste chip.
Că apa este curată şi limpede precum zâmbetul pruncului, că plantele
şi animalele îşi zâmbesc, îşi plâng sau se uimesc de tot ce le
creşte în calea paşilor, că în astă parte a lumii, departe de
înghesuiala şi graba oraşelor celor mulţi, există un loc unde poţi
fi sincer cu tine şi semenii tăi. Au trecut anii, mulţi ani şi
oamenii au aflat locul unde îmi duc bătrâneţea şi sihăstria departe
de chipurile împietrite. Cu multă teamă au început să-mi calce
pragul chiliei, căutându-mi cuvintele trăite în tăcere şi
sinceritate. De ceva timp nu-mi mai spun „omul cu mască”. Acum mă
strigă cu un cuvânt demult nemaiauzit în lumea mea: … tu omule!
Au trecut veacuri
peste veacuri şi oameni peste oameni, iară cei din lumea povestită
acum sunt oameni ca şi noi, cu chipul neted şi luminoas, fără de
mască peste feţele lor. Aflasem din bătrâni, că prin locurile acelea
a existat odată un sfânt care într-o zi se trezi cu o mască mare şi
albă pe faţa lui. Oamenii îi ziceau şi îl batjocoreau … „omul cu
mască”!
Cu toţii ascundem
câte o mască purtată cândva. Nu ştiu cum se face dar de cele mai
multe ori, masca o aruncăm taman în omul care nu merită acest gest …
asta doar pentru ca fiecare dintre noi, ascunde câte o mască purtată
cândva!
piatra.neamţ, 29 mai
2009.
|
povestea …
Oglinda Iubirii.
- Maitre, într-un poem
de-al tău, demult, spuneai că cine iubeşte, dăruieşte şi nu
doreşte! Pentru mine ca muritor graniţă dintre dorinţă şi
dăruinţă nu există şi nici măcar nu le înţeleg prea bine. Ele se
contopesc şi se completează una pe cealaltă, făcând viaţa o poveste
plină de înălţimi şi abisuri de care te ataşezi dorindu-le şi mai
mult.
- Aş vrea să-ţi spun o
poveste despre multul şi puţinul din iubirile noastre. Acolo este
piedica care te adânceşte în dorinţă, nelăsându-te să mergi pe calea
dăruinţei. „În ţara fără de nume” trăiau odată un prinţ şi doamna
lui. Amândoi de o frumuseţe îngerească, iar în ochii oamenilor ei se
iubeau cum chip pe astă lume nu s-a lăsat atât de împlinit. Totul
până când într-o zi, o vrăjitoare, dete tinerei noastre crăiese o
mirază fermecată în care numai cei ce se iubesc se oglindesc. Zi şi
noapte tânăra noastră domniţă cătă în magica oglindă chipul iubirii
perfecte dar în luciul rece de cinabru doar faţa ei se lăsă
descoperită. Tristă de arătarea ce i se dezvăluieşte tainic, tânăra
fată într-o zi îşi luă inima în dinţi, şezu în faţa prinţului ei şi
privindu-l în ochi îl întrebă: „Puternice prinţ, spune-mi, cât de
mult mă iubeşti, cât de mult mă doreşti?”. Fără să ştie ce se
ascunde în spatele vorbelor femeii lui, el răspunse cu un dram de
mândră înţelepciune: „Mult sau puţin, nu ştiu. Cunosc doar că te
iubesc şi departe de mine dorinţa înaintea dăruinţei”. Speriată de
puţinele vorbe ale prinţului, crăiasa noastră fugii la oglindă şi
mai privi odată în ea, şi tot singură se găsi. În acea clipă inima
ei împietri pentru o mie de mii de ani. Anii au trecut şi de prinţul
nostru şi crăiasa lui nu s-a mai auzit nimic, pentru că oamenii
simpli uită să mai vorbească despre cei ce nu se văd.
Vezi prietene ucenic,
noi muritorii încă nu înţelegem pe deplin fantastica valoare şi
putere a iubirii. Pentru că adevărat îţi spun, iubirea este o putere
şi virtute, mult mai mare decât înţelepciunea. Numai că noi oamenii
nu ştiu de ce ne-am obişnuit să credem că înţelepciunea este suprema
puterea şi virtute în astă lume. Indiferent cât eşti de sus pe scara
înălţării, mereu vei fi pus în ipostaza de a arăta cât de mult poţi
să dăruieşti şi cât de mult doreşti în aţi etala puterile şi
virtuţile. Iar în Calea Iubirii, înţelepciunea este marea piedică,
născătoare de mândrie şi prejudecăţi. De aceia în astă lume, oamenii
sunt mai mult înţelepţi şi mai puţini iubitori. Totuşi oglinda
iubirii rămâne acel luciu în care numai cei ce pe sine se iubesc …
se oglindesc.
Maestrul meu ar mai fi
spus ceva cuvinte, dar tăcut se cufundă în fumul pipei, lăsându-se
cuprins de aroma tutunului, pigmentat de parfumul florilor de prun.
„Cine iubeşte, dăruieşte şi nu doreşte!” … sincer încă nu i-am
priceput morala, dar cu cât mă uit la el, desprins parcă din
paginile unei poveşti ori a unui vis ascuns şi tulburător, îmi dau
seama cât de mult are dreptate. Maestrul meu, nu este omul care să
mă lumineze, ci este omul care cu blândeţe absolută, mă lasă să mă
dumiresc. Mulţumesc maestre!
Piatra Neamţ, 22
mai 2009
|
povestea …
Mister, Magie şi Minune.
Pe piscul celui mai
înalt munte al ţării îşi avea sihăstria un înţelept. Atât de bătrân,
încât mai marii uncheşi nu-şi mai aduceau aminte când omul nostru a
intrat în lume. Mulţi băteau la porţile casei lui, căutând vorbe de
duh care să le lumineze paşii şi să le potolească suflete înăsprite
de atâta viaţă. Într-o bună zi înţeleptul, se trezi la uşa
bordeiului cu voievodul ţării. Acesta îi ceru să-i vorbească cât mai
simplu despre mistere, magie şi minuni.
- Dacă priveşti
lumea de jos în sus, ea, ţi se arată în faţa ochilor ca o lume
infinită, imposibil de cuprins. Aceasta este rădăcina temerilor şi
fricii, priveliştea supunerii şi neştiinţei poporului. Dacă priveşti
de pe acoperişurile cetăţilor, observi cât de mică este lumea iar
ochiul simte orice detaliu, pentru că toate ţi se întind la picioare
fără nicio explicaţie. Totul este să ai bunăvoinţa şi puterea de a
te uita în jos, că altfel din asta se trage grandoarea şi aroganţa
conducătorilor, priveliştea decadenţei şi imoralităţii stăpânilor.
În astă lume, în fiecare clipă, omul este înconjurat de mistere,
magie şi minuni. Dacă nu am mai fi noi oamenii, ele ar exista în
continuare, numai că atunci CINE să le mai preţuiască, să le
povestească, să le observe şi mai ales să le rostuiască. Ca să fii
vrednic de puterea ta, să ştii că în lumea noastră toate se leagă cu
sau fără voia noastră. Asta nu înseamnă că dacă măria ta nu are
habar de ele, ele nu există. Omul simplu poate ignora această
ipostază a cosmosului, însă ţie nu-ţi este permis să nu vezi şi să
nu simţi. Rostul naşterii tale este să te ridici deasupra tuturor şi
să vezi ceea ce altora nu le este dat. Dacă din tronul tău vei
conduce ca un muritor, atunci vei fi muritor şi în inimile noastre.
Însă dacă te vei înălţa precum un dragon în înaltul cerului şi de
acolo vei mângâia orizonturile, ţie totul ţi se va dezvăluii sub un
alt chip. Şi nu vei înţelege toate acestea prin ochii tăi, ci prin
puterea graţiei divine. Preamărite rege, MISTER este că doar
ţie ţi se vor arăta toate acestea, MAGIE este pentru că doar
tu poţi înţelege şi folosi instrumentul misterelor, iară MINUNE
este pentru că prin forţa care ţi-au fost date toate acestea, umpli
destinul fiecărui om.
- Înţeleptule,
atunci dacă tu le cunoşti pe toate acestea, de ce nu te urci tu pe
tronul împărăţiei, făcând Calea mai uşoară?
- Pentru că mie mi-a
fost dat să le trăiesc pe toate acestea în tăcere şi singurătate, ca
să pot veghea la ceea ce slăbiciunea ta încă nu poate topi.
- Şi care este
slăbiciunea mea?
- Vorbeam despre
mister, magie şi minune, fiule!
Piatra Neamţ, 15 MAI
2009
|
povestea …
Dansatorul Norilor
Apa şi focul modelează REALITATEA maestrului de ceai. Realitatea e „golul
necesar”, e pulberea de ceai de care maestrul are nevoie ca să aibă
acces nelimitat la timp şi spaţiu. Pentru maestrul nostru, OMUL este
ceea ce anticii numesc „dansatorul”. Mişcarea şi timpul construiesc
orizontala respiraţiei interioare iar materia şi energia subliniază
verticala „golului necesar”. Pentru maestrul de ceai, artă şi viaţă,
SIMBOLUL este mosorul pe care se înfăşoară ascunsul ceaiului. Nu
elixirul ori virtuozitatea maestrului trebuie să uimească. Exersând
„Ultima Realitate”, maestrul este singurul care cunoaşte că materia
şi energia nu evoluează în acest cosmos, ci diferă doar modul ei de
organizare. Este un ascuns pe care maestrul de ceai nu se oboseşte
să-l explice. El se mulţumeşte doar să guste.
Astăzi sunt singur. Doar eu, cele două fotolii, ceaşca mea de ceai,
şi aroma care se degajă adormită din căuşul ce adăposteşte galbena
licoare care vrea să-mi amintească sâcâitor cât de uşor se poate
risipi prezenţa noastră în astă realitate. Aproape de cutia cu
ceaiuri ţin DaoDeJing, carte care îmi şopteşte elementar şi elegant
cum că omul este o afirmaţie. Plimbându-mi
şerpuitor palma prin aburul fierbinte, simt cum el începe să danseze
pe lângă degetele mele. Ceaiul şi Creatorul de Ceai! Cei doi
desăvârşesc lucrarea şi uniunea dintre Creaţie şi Creator,
absorbindu-se unul pe celălalt într-o legătură lăuntrică greu de
remarcat, pentru profanul gusturilor de hypermarket.
În pergamentul încă neuscat, zvâcnirile ascunse ale tainelor se
aşează răbdătoare, împletind poemul într-o unică şi unitară licoare
numită ceai. Iar aburul, aburul e … e suspinul oricărui cuvânt care
aspiră la tainica înălţare.
Mâneci largi roteşti uşor alb cocor,
Slobod, nepăsător trăitor de timp.
Cu mişcări înceate, înlături umeda lumina-norilor,
Cernută peste-a pinilor creste,
Să caţi străvechea Cale.
Din mişcare modelezi,
Ce privirilor se-arată,
Largi mâneci încet roteşti,
slobod şi nepăsător dansator al norilor.
Piatra Neamţ, 08 MAI
2009
|
povestea … Trepte de Jad.
Urcând cele 5000 de trepte ale templului, simţeam cum mă pătrunde
mirosul de tămâie. Printre groasele şi grelele perdele de mătase,
mişcate de vântul primăvăratic, îmi zăresc maestrul cufundat în Zen,
aşezat drept ca un stâlp ceresc. Privindu-l îmi place să cred că el
este omul care se întreabă şi pentru mine. Aruncat într-un colţ al
unei încăperi, pe un pergament imens, cu cerneala încă neuscată,
descopăr ultimul poem al maestrului …
… norii groşi, plutesc stăpânind cerurile,
şi straşnicul vânt
încremeneşte în colbul aşternut pe podeaua de jad a
templului Cerului.
Stăpân peste cele cardinale zări, mă întorc la palat.
Oare unde îmi voi găsi vitejii,
Să apăr ce-am câştigat?
Poemul părea neterminat, sau ca de cele mai multe ori,
pensonul maestrului meu mai zăbovi o clipă în călimara cu cerneală,
de unde liniştea se putea aşterne ca o continuare a rostirilor
şoptite prin tăcere.
- Poezia este singura mândrie care mi-o mai permit. Văd
că îţi place poemul meu.
Surprins de a maestrului prezenţă, şi de stângăcia clipei, înghiţii
cuvintele îngrămădite în gât, gesticulând din cap afirmativ, fără să-mi
dau seama ce aprob.
- Să te servesc cu un ceai primit de la bunul meu
prieten. Întotdeauna rămân uimit de aroma mereu diferită a aceluiaşi
ceai pe care mi-l oferă cu atâta grijă. Ce poate fi mai adânc în
această Artă a Ceaiului? Aroma care mereu pare a fi alta? Sau omul
care caută să guste mereu altfel din aceiaşi „frunză”?
- … poezia este mândria pe care încă v-o mai permiteţi,
de ce maestre?
- Aş răspunde cu niţică îngâmfare: … cum cică trăim
vremuri în care puţini mai exersează arta, ceaiul şi viaţa! Dar îmi
dau seama că trufia mea de moment, nu ne poate salva de ceea ce
oricum se împlineşte. Şi că oricum noi ştim asta, şi că oricum noi
nu vrem să schimbăm nimic din ceea ce se poate schimba, că oricum
schimbând schimbarea, nu facem decât să prelungim o boală a
sufletelor neluminate. Atunci nu-mi rămâne de făcut decât să fac din
poezie, singura mândrie pe care mi-o mai permit. Cu siguranţă nu
este modul prin care arta supravieţuieşte. Doar că este modul prin
care trufia mea, va atrage atenţia celor ce se simt lezaţi. În felul
acesta, nu voi rămâne singur niciodată, şi mereu se va găsi omul
care să urce cele 5000 de trepte de jad ale templului.
piatra.neamţ, 01 mai 2009
|
povestea …
Umbră pământului.
Un om greu de gândit,
şi mai greu de urmărit este maestrul meu. Cu o forţă de neexplicat
mă aduce mereu aproape de el. Iar el, el se bucură. De fapt îl
bucură orice gest, orice privire. Pe mine cel puţin mă uimeşte
căderea lui spre banal. Ca nimeni acest om se hrăneşte din simplul
şi realul cotidianului. Temerar, îl privesc hotărât în adâncul
ochilor. Se uită la mine jenat de tupeul şi curajul privirilor mele,
şi ascunde un zâmbet înţelegător împingându-mi ceaşca cu ceai
fierbinte. Jenat de jena lui, grăbit mă întind la ceaşca mea de ceai
salvatoare. Maestrul făcu un gest scurt dar se opri, fu prea târziu.
Hapsân după un motiv salvator, m-am găsit fript la limbă cu ceaiul
fierbinte. Am râs amândoi, eliberaţi de povara gesturilor inutile.
Văzând că tăcerea se aşeză prea repede şi greu peste noi, maestrul
meu îşi îndeasă zgomotos zafu-ul sub şezut
şi pregătindu-se ca pentru o meditaţie se
fixă comod în faţa mesei de ceai. Din imensul kimono negru, maestrul
mă invită cu un gest larg şi înţeles, să-i şed în faţă, el între
timp întinzând tacticos pe masă mâinile grele şi muncite, ascunzând
atent palmele în luciul mesei de trandafir. Mângâia masa de parcă
era o fiinţă vie.
-
Simţi cât de netedă este masa şi ce luciu
perfect are dat? Simţi ce sentiment de linişte degajă culoarea şi
nobleţea lemnului? Este masa de ceai. Este obiectul la care ţin mult,
pentru că este singurul care în momentele mele de cumpănă mă învaţă
ce-i viaţa.
- Şi
ce este viaţa, maestre?
- Am
spus că ea mă învaţă ce este viaţa, însă nu mi-o şi explică!
Vezi, masa asta
perfectă, născută din mâinile unui maestru perfect este precum
Cosmosul şi Dao. Indiferent cât de mulţi muritori se vor aşeza în
faţa ei, important este doar momentul prezent, pentru că ea nu are
memorie iar pe luciul perfect al mesei, timpul şi omul nu pot lăsa
urme. Cosmosul şi Dao sunt precum masa de ceai. Nu dovedeşti a lăsa
urmă, dacă pe luciul perfect al ei se aştern mereu umbrele a doi
oameni care stau faţă în faţă, şi uman îşi sorb ceaiul fierbinte,
detaşaţi de sensul cuvintelor. Din păcate lumea oamenilor suferă de
o boală necruţătoare. Dorinţa de a lăsa umbră şi urme adânci în
existenţa lumii, convinşi că ăsta este şi rostul vieţii. Este boala
care macină omenirea de milenii, omul încă neînţelegând că în ochii
lui Dao, nu este importantă urma lăsată în trupul acestei mese
perfect lucrată şi lustruită de Suprema Realitate. Acu târziu spre
bătrâneţe, am înţeles că nu înţelepciunea este importantă, pe cât de
important este momentul când doi oameni se află faţă în faţă.
Întotdeauna ceaiul este un bun motiv, ca doi oameni să se admire, să
se respecte şi să iubească, împlinindu-l pe Dao mărturisindu-l.
- Şi
ce se întâmplă atunci când maestrul rămâne singur la masă, faţă în
faţă doar cu ceaşca de ceai?
Mă privi atent pe
sub ochelarii subţiri, şi mucalit aşa cum îl ştiu îmi răspunse sec.
-
I se va răci ceaiul …
24 aprilie 2009,
piatra neamţ
|
Povestea …
OMUL şi nevoia de mântuire. Partea I-a.
Grădina Edenului e
un spaţiu destinat numai Omului şi lui Dumnezeu, un loc unde nicio
fiinţă cosmică nu are voie să hodinească spre cele de cunoscut.
Raiul este intimitatea pe care Dumnezeu şi-a permis-o în relaţia sa
specială cu Omul. Apoi, Dumnezeu nu are cum să fie împotriva
cunoaşterii, pentru că dacă ar fi fost aşa, nu ar fi sădit în
Grădina Raiului cei doi pomi, cel al Cunoaşterii şi cel al Vieţii.
Dumnezeu a creat Raiul pentru Om, pentru că Dumnezeu dorea să
dezvăluie Omului o cunoaştere esenţială la care nicio fiinţă cosmică
nu avea acces. Dumnezeu a dorit ca această cunoaştere să o
împărtăşească împreună cu Omul, într-un dialog care să evolueze,
dezvăluind perspectiva vieţii veşnice (a înălţării) şi a
imuabilităţii aşa cum nu a descoperit-o nici unei fiinţe din acest
univers.
Satan, gelos pe
acest privilegiu dat omului, l-a corupt convingându-l să guste, să
se rupă de cunoaşterea omnipotentă şi să elogieze o cunoaștere
proprie, individuală. În acel moment, în mintea şi sufletul omului,
gestul lui s-a transformat în vinovăţie, pentru că şi-a dat seama că
oricât de mult se înfruptă singur din fructele cunoaşterii, omul nu
mai are cum să cunoască într-un spectru infinit. Şi această limită
probabil l-a dezamăgit cel mai tare pe omul nostru. Târziu, unora
dintre noi, Dumnezeu a descoperit priceperilor, că nu plantase cei
doi pomi cu fructele lor, întru ispita omului, ci întru desăvârşirea
ispitei lui Satan şi legarea lui în cel mai cumplit lanţ şi război.
Satan nu va fi înfrânt de ceata de zei ai lui Dumnezeu, ci de cel
mai muritor dintre toţi muritorii. Apoi, dacă Satan va fi înfrânt de
Om, el va fi singura fiinţă care se va autodizolva în propria-şi
alchimie.
Păcatul fundamental
nu este cunoaşterea. Păcatul fundamental este individualizarea
cunoaşterii şi disocierea de un dialog plămădit pe temelia iubirii,
admiraţiei şi respectului. În acest ocean plin de aroganţă şi
egoism, construit de om pe o arhitectură personală, individuală,
Dumnezeu a trimis Omului, ultimul lui gest de iubire nefuzibilă. L-a
dăruit Omului pe Hristos, ca să trăiască și să moară alături de noi,
redeschizând un dialog aparent compromis. Nu păcatul sau păcatele
trebuie să ne cutremure şi să ne sperie cel mai tare. Ci lipsa
nevoii de mântuire, de dialog cu Dumnezeu. Mereu avem impresia că
omul tuturor timpurilor, trăieşte şi va purta la infinit un stigmat
imposibil de şters din memoria cărnii, sufletului şi minţii –
păcatul cunoaşterii. Greşit! Dacă ar fi fost aşa, Dumnezeu ar fi
nivelat faţa pământului şi ar fi creat altfel de fiinţe, aşa cum
le-a creat şi pe celelalte. De te uiţi în jurul tău, vezi numai praf
de stele şi atâta steril infinit. Pentru ce? Pentru două întrebări
pe care Dumnezeu le aşteaptă de la Om!
Răspunsul este deja
dat. Şi dacă totul este atât de evident, … de ce ne mai este frică
să întrebăm?
dan.ene, piatra
neamţ, 16 aprilie.2009
Partea a II-a.
Pe orizontala vieţii,
omul, pare să fie un rost cuprins între două mari miracole. Primul
este semnul naşterii, ultimul e semnul morţii. Sunt limitele
concavităţii care dincolo de ele, cunoaşterea nu poate răzbate decât
prin intuiţie ori supoziţii. În rest doar poveşti. Aceasta este
perspectiva orizontală a existenţei. În cuprinsul celor două acolade
îşi fac loc bucuriile şi tristeţile, tinereţea şi senectutea,
iubirea şi ura, mizeria şi opulenţa, speranţa şi disperarea,
bărbatul şi femeia, omul şi oamenii. Dar dacă ar fi existat numai
aceste două acolade, dialogul meu nu şi-ar fi avut rostul, pentru că
dialogul este măsura unei alte dimensiuni existenţiale decât a celei
orizontale. Dialogul este putinţa omului de a ridica privirea la cer,
care şi numai prin absurd dacă ar fi să o luăm aşa, numai prin
intuiţie, omul l-ar fi creat pe Dumnezeu chiar din nimic. Dar oare
de ce dialogăm noi oamenii? De ce? Şi de ce punem atât de mult preţ
pe un exerciţiu transformat de cele multe ori într-un monolog
compromiţător. Pentru că dialogul este mântuitor! Dialogul născut
din admiraţie, respect şi iubire, mântuieşte. Pentru că rememorează
un timp unic lăsat în memoria noastră genetică, prietene! În Grădina
Edenului, Dumnezeul şi Omul dialogau. Îţi dai seama prietene ce
energii, ce emoţii, ce stare de aşteptare se năştea în acel spaţiu
în fiecare moment al său! Îţi dai seama ce putere exista în fiecare
cuvânt şi în fiecare idee! Dialogul este legătura unică între două
suflete care se admiră, respectă şi se iubesc cu o puritate greu de
definit în limbaj pământean.
Bornele existenţei, pe care noi le numim naştere şi moarte sunt de
fapt două răspunsuri ale lui Dumnezeu oferite, înainte ca omul să
întrebe. Este gestul de iubire suplă sub care divinitatea nu poate
coborî ca aşteptare şi cerere. Dar ce aşteaptă de la noi Dumnezeu?
Să te înalţi, să faci pasul către o altfel de ipostază a existenţei,
care a fost dăruită numai omului: legătură adamică, ipostaza unde …
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu”,
Evanghelia după Matei,
Cap.4-4.
Ne apropiem de ziua cea mai mare a istoriei. O zi cât o noapte, o
noapte cât o zi. Ne apropiem de un moment când foarte mulţi dintre
noi, cu speranţă, unii cu credinţă vor rosti … cuvinte întrebări ori
cuvinte răspunsuri. Din păcate constat că astăzi trăim momente când
foarte mulţi oameni nu se mai întreabă şi nu mai răspund. Trăim
vremuri în care doar se afirmă cuvinte, cuvinte care şi-au pierdut
din forţa întrebării şi din forţa răspunsului.
Hristos a Înviat, Adevărat a Înviat?! Sunt cuvinte întrebări şi
cuvinte răspunsuri. În clipa când doar le afirmi sec, fii sigur că
ai credinţă puţină. Iar acolo unde este puţină credinţă, adevărat că
nu există credinţă! În fiecare an, într-o unică şi magică clipă ai
şansa ca lumina din afara lumii să pătrundă şi în lăuntrul tău.
Aceasta este biserica întemeiată de Hristos … şi nu alta! Hristos a
Înviat, Adevărat a Înviat?!
piatra neamţ, 17
aprilie.2009
|
Povestea …
Culoarea amurgului.
- Tată, poţi să-mi
spui o poveste?
- Da fiule, despre
ce vrei să-ţi amintesc?
- Despre, de ce unii
oameni se nasc orbi, surzi şi muţi.
Lipindu-mi trupul
meu de trupul lui, strângându-l cu dragoste în braţe, închizând
ochii, am deschis poarta poveştilor către o lume a închipuitului: -
Vezi tu fiule, cu vreme multă în urmă „ţinutul fără de nume” era
condus de un rege spân, om câinos la suflet şi port. Suflet hain şi
întunecos, însetat de putere, lacom, arţăgos şi pripit, regele
nostru se înconjură numai de sluţi şi năpârci, strâmbi şi urâţi,
gârbovi şi linguşitori, hoţi şi criminali, care slugarnic să-i
ridice laude și priceperi. În ochii tuturor acestor oameni, în
momentul când i se închinau, le strălucea o lumină ciudată.
Înţelepţii vremii, au numit-o … culoarea amurgului.
Slugarnici, se strângeau în apus de soare şi înaintea somnului de
peste noapte, adulau chipul şi vorba regelui nostru, însetat de
putere şi preamărire. Repetând gestul seară de seară, zi după zi,
clipă după clipă, oamenii începură să semene la chip între ei, până
când într-o doară, toate feţele pământului apărură în lumina
dimineţii, identice. Din ziua aceia, Soarele, nu mai avu puterea să
strălucească pe înălţimea cerului, ascunzându-se temător după norii
groşi şi reci. Dumnezeu, văzând lucrarea oamenilor, se apropie
tiptil, tiptil de lumea „ţinutului fără de nume” şi în timpul
somnului, Moşul Ceresc le luă trăitorilor de atunci, văzul, auzul şi
vorba, că de … slugarnici aşa cum îi vedea, toate le erau de prisos.
Mult timp domnii întunericul peste acea lume şi totul ar fi
continuat până astăzi, dacă în acel ţinut, nu s-ar fi născut flăcău
viteaz, cu sânge regesc în vine şi care i-a descătuşat din robia
firii. Timpul trecu şi vindecă toate rănile iar oamenii uitară
repede de regele hain zis şi
„cel ce de un ochi căzut”.
Soarele îşi luă locul pe Calea Cerului şi şi-a promis ca de fiecare
dată când el răsare şi apune, celui ce se roagă, celui ce îl
priveşte, celui ce-i stă în faţă înalt şi drept, să-i amintească de
vremurile în care „culoarea amurgului” era sădită în chipul şi
asemănarea omului. Şi ţi-am povestit toate acestea fiule, pentru ca
visul … să nu se transforme în realitate! Maestrul de ceai,
priveşte pătruns în ceaşca-i cuprinsă de căldura şi aroma lichidului
de culoarea chihlimbarului. Închide ochii ca să-şi amintească glasul
şi atingerea uşoară a palmelor tatălui. Îi simte mirosul şi
răsuflarea caldă care i se aşează ca o mângâiere pe creştetul
capului său de copil. Maestrul de Ceai ştie acum de ce unele poveşti
sunt mai preţioase decât orice ceai nobil făcut din frunzele albe
ale lăstarilor copacilor sacri.
Piatra Neamţ,
10aprilie2008.
|
Povestea … „Copilul care
râde”
Îmi privesc maestrul în ochi. Cu un gest larg el îşi
armează arcul, fixând săgeata pe ţinta îndepărtată. Arcul şi săgeata
fac parte din el. Iar privirea lui, privirea lui inexplicabil mă
goleşte de orice neputinţă. Săgeata zboară fulgerător. Corpul
destins eliberează arcul încordat de atâta pasiune, lăsând săgeata
să se îndrepte liniştit spre ţintă, contopind-o cu punctul
roşu. Îmi privesc maestrul în ochi cum ceremonios se aşează adânc în
vechiul şi sârţâitorul şezlong de răchită şi în faţa ceştii cu ceai,
cum se bucură de fiecare vârtej pe care şi-l provoacă în propria-şi
ceaşcă. Maestrul ştie că fiecare vârtej din fiecare ceaşcă, din
fiecare ceai este o poveste, o poveste unică cu aromă unică. De
aceia el iubeşte atât de mult Calea Ceaiului! Sorbind tacticos din
mica-i ceaşcă, îmi întoarce privirea cu un zâmbet şi începe să
povestească …
-
Într-o ţară, într-o lume unde viaţa nu era supusă
nici spaţiului şi nici timpului, rămasă în memoria bătrânilor ca „ţara
fără de nume”, exista un copil care primise darul vindecării.
Vindeca prin simpla atingere. Nu exista boală şi suferinţă care să
reziste forţei cu care copilul dizolva orice rău. I se spunea „copilul
care râde”, pentru că oamenii au observat că viaţa lui se contopea
cu joaca şi râsul. Veselia lui de copil, răsuna ca o emoţie
vindecătoare. Bătrânii acelei lumi, se întrebau: De unde vine
această magie? Din harul copilului sau din râsul lui? Au trecut ani
şi ani la rând, până când pe nesimţite, micul copil deveni adult.
Nimic nu ar fi schimbat acea lume, dacă într-o zi, copilul nostru nu
s-ar fi oprit din râs. Râsul care nu se mai auzea, a speriat întreg
ţinutul. Bine, unii s-au bucurat. Din acea clipă, oamenilor le-a
fost teamă să se mai apropie de el şi să ceară vindecarea. O teamă
oarbă se aşternu peste oamenii acelei lumi. „Copilul care râde”
devenise om. Întunericul care pusese stăpânire pe acea lume, nu s-ar
fi risipit în veci, dacă într-o zi, un pitic prichindel nu s-ar fi
apropiat de copilul nostru ca să-i ceară să-şi aşeze palmele peste
obrăjorii lui. „Copilul care râde” zâmbind, i-a cuprins chipul şi
l-a sărutat pe frunte. Din acea clipă cei doi nu s-au mai despărţit.
Prichindelul primii darul vindecării trupului, iară „copilul care
râde”, începu să le vorbească despre o altfel de vindecare. De
atunci oamenii, nu mai ştiu cum să interpreteze un zâmbet. Însă
copilul nostru ştie că zâmbetul este o vindecare care s-a lăsat
aşteptată.
Piatra Neamţ, 03aprilie2008.
|
Povestea ...
Iarna
în allegro non molto
Un subiect pe buzele tuturor, un subiect care umple
ecranele televizoarelor noastre este CRIZA MONDIALĂ. Motiv bun
pentru cei ce vor să se descotorosească de obositoarele obligaţii
cotidiene, motiv ideal pentru sistemul bancar de a jumuli cu şi mai
multă ferocitate pielea de pe popoare şi oameni, vezi doamne pentru
că trebuie să ne redresăm economic şi financiar, astăzi CRIZA
MONDIALĂ ne afectează pe toţi. Mic sau mare, sărac sau bogat am
intrat cu toţii în acest vârtej ce cu greu poate fi stăpânit şi
controlat, panicându-ne. Aşa să fie oare? Sincer eu cred că asistăm
la o altfel de criză, una de identitate pe care omul şi omenirea nu
şi-o mai asumă şi o aruncă în braţele unor justificări exterioare.
Foarte mulţi oameni, marcaţi de o paranoia domestică, se aruncă în
braţele scenaritelor şi teoriilor conspirative. Alţii mai vizionari
şi practici, profită din plin de momentul de slăbiciune ale
sistemelor mondiale şi asigură schimbarea de garnitură atât de
necesară unor astfel de momente de sinergie cosmică. Cred că tot
ceea ce trăim, reprezintă măsura nepriceperilor noastre, a fricilor
noastre cosmice, a neputinţelor noastre de a ne detaşa de viaţa
imediată, fenomenală. Criza este falimentul unor doctrine pe care
noi le-am construit în absenţa celor doi poli fundamentali ai
cosmosului: Dumnezeul şi Omul! Astăzi, asistăm la începutul
falimentului unei civilizaţii, proiectate doar pe temelia banului, a
transmutaţiilor materiale imediate, a schimburilor cantitative şi
calitative. Încăpăţânaţi, astăzi ne găsim înfrânţi de propriile
lăcomii şi de propriile slăbiciuni. Anii ce-i trăim sunt anii
falimentului conceptului de republică şi a conceptului de monedă.
Asistăm la falimentul şi ineficienţa democraţiilor, al valorilor
coagulate în jurul oligarhiilor construite ad-hoc.
În această corală nebunie, puţini au stăpânirea de a se uita la
vremurile ce vin. Fie că vrem sau nu, ele ne vor cuprinde. Eu mă
mulţumesc să mă aşez răbdător în faţa ceştii de porţelan impecabil
pictată de Maestrul de Ceai. Mă mulţumesc să sorb din ale ceaiului,
artei şi vieţii. În pântecul nopţii se aude în surdină fâşâitul
terapeutic al patefonului. Iar eu, eu cufundat în uriaşul fotoliu de
piele, cuprins ca într-o arenă romană, mă regăsesc faţă în faţă cu
cartea-mi şi finele acorduri ale … iernii în allegro non molto.
Vivaldi … ceai, artă şi viaţă!
27.martie.2009.piatra neamţ
|
Povestea …
you
have
too
much tea in your soul!
20.03.2009, piatra neamţ
Uşor aplecat, adulmecând mult prea savant aburul ce
se ridică diafan din ceaşca cu ceai, absent la replica bunului meu
prieten, învârt lent linguriţa metalică în apa fierbinte care
dizolvă hoţeşte mierea ce gros se aşeză pe fundul de ceaşcă. Cuprins
de aroma ce se degajă în aer de la infuzia ceaiului verde şi a
tempoului zgomotos dat de linguriţa ce alunecă pe pereţii de caolin,
ochii îmi fură atraşi de vârtejul ce se iscă în propria-mi ceaşcă.
Ceai, artă şi viaţă!
În faţa ceştii cu ceai, timpul se dilată într-un
neexplicabil déjŕ-vu. Văd şi trăiesc cu o viteză infinită istoria
lumii noastre, o istorie seducător de violentă, lipsită de tempoul
lent şi răbdător al ceremoniei de ceai. Prin aburul ceştii, zăresc
un occident aplecat spre decadenţă care îşi afirmă unicele arome:
desacralizarea absolută şi credinţele impuse cu cizma războiului. Ca
o apă ce clocoteşte răbdător în focul istoriei, aşezat în ceainicul
de bronz al prezentului, orientul începe să dizolve orice asperitate
şi viscozitate, desăvârşind opera MAESTRULUI. Dezamăgit de ce văd,
închid ochii şi sorb cu încredere din ceaşca mea de ceai, lăsând
aromele să-mi inunde adâncurile. Nimic nu se compară cu gustul
poţiunii, răbdător preparată de maestrul de ceai. Astăzi am înţeles
de ce în ceremonia ceaiului, nu este importantă fiţa în sine, a
implicării matematice a ingredientelor, ci măiestria cu care
înţelegi lumea şi cu care te raportezi la dinamica ei. Adevărat că
flavors-urile ceaiului induc căutarea perfecţiunii. Dar şi mai
adevărat este prezenţa acelui vârtej din ceaşca de ceai ce animă
toate ce-l formează, dându-le unitatea, unicitate, aromă şi viaţă.
Când vârtejul din ceaşcă ţi se opreşte, toate cele ce există se
aşează, se răcesc şi în timp se amărăsc şi se separă definitiv,
lăsând loc vulgarului din ceai.
Pe o toamnă târzie cu un cer aşezat greu peste oraş,
prin anii 90, maestrul aruncă o vorbă discipolului. Acesta mult timp
luându-le şi înţelegându-le mai mult ca un reproş. Şi acum în
grădina publică din centrul oraşului, în zilele cu ceaţă deasă, încă
se mai aude vocea uşor gudronată spunând: … ai prea mult ceai în
tine!
Fiecare om are nevoie de un Maestru … care să-i
prepare „ceaiul, arta şi viaţa”.
|
|
picătura care defineşte înţelepciunea
|
ultima picătură
de înţelepciune
Toată această poveste cu "picătura de înţelepciune" a început acum
mai bine de 4 luni. În prima întâlnire încheiam cu nişte vorbe
lăsate ca o promisiune: „rostul vocii mele este altul. Rostul vocii
mele este acela de a deschide calea unui dialog între mine şi tine
cititorule, de a aduce viaţă şi speranţă, acolo unde uşor, uşor se
instalează recea tăcerea a singurătăţii”.
Nu o să-mi încalc promisiunea, însă sunt nevoit să fac un pas în
spate şi să mă repliez înţelept, pentru că observ pe zi ce trece că
societatea românească nu mai poate fi mişcată prin vorbe şi prin
atitudini. Degeaba grăieşti într-o ţară care nu mai are răbdarea de
a-şi asculta semenii. Nu pentru că nu mai vrea să înveţe, ci pentru
simplul motiv că poporul cu care se contopeşte, nu-i mai lasă timp
să se ataşeze de o morală şi de modele de sine stătătoare. Dacă te
aşezi ca un spectator în faţa ecranului panoramic numit România,
derulând filmul, observi armate de moralişti mincinoşi sau
sclerozaţi, de judecători corupţi, de presă supusă banului, de
formatori de opinie plătiţi să ne spele creierele, de media
infestată de mediocritate şi prostituţie intelectuală, de şcoală
românească lipsită de perspectivă şi vitalitate, de sisteme de
sănătate care mai mult te îmbolnăvesc, de mult prea mulţi
politicieni sortiţi unor vremuri de mult apuse, de poliţie
ineficientă şi vândută clanurilor, de autorităţi ale statului
insensibile şi inerte. Din păcate am apucat să văd şi România
partidică. O Românie care a scindat poporul în
ideologii imediate, o Românie aplecată spre o autodizolvare, o
Românie lipsită de forţa unui naţiuni, locuită doar de oameni
grăbiţi şi oprimaţi de puţinii care le poartă vieţile înghesuite
care ţintirimurile anonimatului. Astăzi avem parte de tot ceea ce nu
ne-am dorit ... împlinindu-le! Oare cum poţi povesti oamenilor
despre lucruri şi fapte sublime, dacă bocancii lor, zilnic, calcă
prin noroaiele vieţii, cărând după ei, chiar şi în casă, mizeria
cotidiană. Zilnic eşti forţat să faci un slalom performant printre
căcaţii vieţii, bucurându-te pe sfârşit de zi, că astăzi nu ai
călcat în niciunul. Cum te poţi calibra la nişte valori fundamentale,
dacă traiul tău este marcat de vulgaritatea existenţială,
confirmându-ţi-o. Oare cum poţi aspira la desăvârşire, dacă
prezentul este precum o hazna, ecologizată din când în când de micii
moralişti. Pe omul cotidian îl apucă şi râsul şi plânsul când te
aude vorbind despre înaltele valori. Recunosc, astăzi am pierdut o
luptă cu propria-mi doctrină, nu poţi construi palate din noroi şi
infecţii!
Ce-i de făcut? Am spus că voi face un pas în spate, pentru a mă
replia, pentru a evalua şi pentru a avea destul de multă energie ca
să pornesc ceea ce trebuie făcut şi împlinit. Nu vă voi mai face
morală. Părăsesc poziţia ingrată de înţelept. Voi fi ceea ce ştiu să
fac foarte bine şi ceea ce sunt de fapt. Pentru câţiva voi fi
Sensei-ul lor, pentru fiecare cititor voi încerca să fiu Maestrul, „Sensul”
unei alchimii interioare, pasul răbdător către o terapie sacră, care
poate umple un gol de aproape 64 de ani de lipsă de morală şi
moralitate. Un gol lăsat în inima fiecăruia, un gol lăsat în inima
unui popor. Încă mai avem timp ca să facem ceea ce trebuie, uşurând
efortul divinităţii în asanarea unui rău ce tinde să devină infinit:
răul din noi!
Nu-mi rămâne de făcut decât să sădesc în pământul
virtuţii, ceva speranţe.
De săptămâna viitoare, în fiecare vineri, mă vei regăsi în tableta:
„cuvintele unui … sens”.
Cu prietenie,
dan.ene, 13 martie 2009
|
între neo-existenţialism şi mediocritate,
Din ce în ce mai des ni se recomandă în tonul
cel mai elegant şi civilizat posibil, că … modul în care
trebuie să ne plămădim gândurile, modul în care trăim, ne
comportăm şi relaţionăm cu societatea, trebuie să reprezinte
şi felul în care ne interpretăm şi ne proiectăm propria
imagine în exterior. Nimic mai adevărat decât această
observaţie. Însă modul cum ea este expusă şi povestită, îţi
induce senzaţia că această "new-form" de filozofie este
tocmai moneda corectă, aducătoare de fericire şi bunăstare.
Ţi se mai povesteşte în cuvinte erudite că dacă te vei
obişnui a vedea numai partea pozitivă a oricărei situaţii,
vei căpăta o atitudine şi aptitudine mentală pozitivă, până
când întreaga ta fiinţa va relaţiona cu "pozitivismul
comportamental", astfel devenind omul de succes şi de
nestăvilit.
În cuvinte frumoase, savant înţolite, ataşate
de patalamale universitare şi noi modele de oameni de succes,
noul curent al doctrinelor neo-existenţialiste se înfiripă
uşor, uşor în viaţa de zi cu zi a fiecărui om. Insidios eşti
atras către o lume construită pe o fundaţie a totalei
afectivităţi, a omului autonom supus libertăţii. Demodatul
tragism, anxietatea, agnosticismul, scepticismul,
absurditatea, prezente în vechea doctrină existenţialistă,
acum sunt înlocuite cu speranţele pe care "omul-nou" le
aduce într-un univers imoral şi imobil. Noua moralitate,
evoluţia atot-aşteptată este acuma împlinită de "omul-nou",
om care deschide legitim calea către viitoarea doctrină a
neo-transcendenţei, el fiind singurul în măsură să-l accepte
şi să-l întâlnească pe Dumnezeu în căutarea individuală a
Adevărului.
Nu eu sunt vinovat de mediocritatea spre care ne îndreptăm,
însă aş fi cel mai vinovat dacă nu v-aş spune că nevăzut
doctrina se va impune, spărgând graniţele oricărei oprelişti.
Ce putea fi mai absurd decât să ajung să trăiesc şi momentul
când cu obrăznicie omul îi dă acceptul lui Dumnezeu, ca să
se insereze în viaţa sa.
„Omul este condamnat să fie liber”
… ne repetă încă Jean-Paul
Sartre.
Nu cred că a putut intui cinismul anilor ce-i
trăim. Şi nici nu a anticipat limita la care va fi dusă
libertatea omului, îngropat în anonimatul mulţimii.
Da, suntem definitiv condamnaţi să fim liberi!
Până săptămâna viitoare, vă las pe voi să declinaţi
substantivul libertate, în puţinele variante de libertate
lingvistică şi filozofică!
dan.ene. piatra neamţ. 06.martie.2009
|
|
aşteptată r-EVOLUŢIE
Aici jos sub CER, dimensiunea în care trăim
este animată de trei fizici elementare: ● relativitatea timp,
spaţiu, dimensiune; ● cuantica cosmosului; ● şi ultima
fizică HAZARDUL. Aceste trei fizici elementare dezvoltă un
complex spaţiu dependent de cauză şi efect, o lume a
imediatului, o lume în care omul trebuie să trăiască şi să
se mântuiască. O lume în care mişcarea rectilinie uniformă,
oricând se transformă într-o infinită şi accelerată spirală,
mişcare atrasă de gravitaţia „unui ceva” pe care pe unii îi
coboară, pe alţii îi înalţă. În această dimensiune cosmică a
cunoaşterii, omul are de învins patru seducţii fundamentale:
● ispita materială, a abundenţei care corupe omul de la
nevoile lui reale, transformând permanentul în imediat; ●
idolatria economiei, a transmutaţiilor materiale, energetice
şi informaţionale; ● ispita puterii şi dorinţa de
manifestare plenipotentă, chiar dacă aceasta se exercită în
impunerea binelui; ● şi ispita magiei, care fascinează omul,
antipodul al normalităţii.
Ieri, am fost întrebat ce este omul şi cine
este omul. Nu am cum să răspund direct, însă voi grăi,
lăsând loc unui spaţiu numit acceptare. Oare cât de mult
trebuie să ne mai ia ca să înţelegem că naşterea noastră în
această lume, nu este un accident stupid al întâmplării, ori
al unei super-hyper-destin. Suntem rodul întâlnirii a două
destine de oameni, al unei femei cu un bărbat. Omul se naşte
din forţa şi acţiunea a două principii universale:
matricea masculină sau cum o numesc anticii forţa WU, şi
matricea feminină sau forţa YU. Acestea două îngemănându-se
în pântecul femeii, prin atingerea catalizatoare a iubirii
şi acceptării, naştem oameni. Oameni care prin primirea
suflului cosmic şi ulterior împărtăşind taina cuvântului,
imităm etern, Unul. Omul, teologic este o înveşmântare a
celor trei principii fundamentale care unifică cosmosul:
Calea Eternă sau ChangDao; şi cele două matrici orizontale
WU şi YU, care împreună formează cosmosul sau Calea
Schimbărilor, denumită XuanDao. Toate trei definind în
proporţiile observabile, ipostaza de Unul. Din păcate suntem
anchilozaţi în teologii neevolutive, ancoraţi doar în
tradiţii declarative, depăşite de anii pe care-i trăim, în
antipod cu necesarul şi aşteptatul salt calitativ spre o
morală şi o altfel de societate decât cea în care ne-am
împotmolit. De aici şi neputinţa noastră a oamenilor de a
găsi calea fizicii relevate. Astăzi, încă ne mai judecăm
după culoarea pieilor, după limba şi poporul fiecăruia, după
partizanele doctrine religioase, după statutul social ori
după viţa din care suntem cusuţi. Astfel omenirea segregată
prin forţa cunoaşterii personale, are a se închină la
miliarde şi miliarde de mici zeităţi, ignorându-l, uitând-l
pe Unicul şi Singurul Dumnezeu. Prietene mai presus de tot
acest HAZARD, există şi o dimensiune a acceptării, a
iertării şi iubirii. Necesara dimensiune a cunoaşterii te
poate înălţa spre dimensiunea acceptării sau te poate coborî
spre dimensiunea antinomică a urii. În clipa când ne vom
accepta, ne vom admira şi ne vom respecta reciproc, abia
atunci am făcut primul pas spre o aşteptată r-EVOLUŢIE a
spiritului, trupului şi minţii.
Până atunci între noi oamenii, ne vom tăia
cu … cuvinte!
dan.ene, piatra neamţ, 28.februarie.2009
|
|
Judecata separatoare
Cât ai fost mic copil, nu ţi-ai pus vreodată
întrebarea de ce există separat şi bucurie şi tristeţe, şi
zâmbete şi lacrimi? Şi de ce trebuie să ne complacem a
convieţui în această ipostază duală a existenţei, când
simplu este ca acest atot haotic hazard să nu mai fie
perceput în forma actuală iar viaţa să-şi urmeze cursul
natural, nefiind dependenţi de judecăţile pivotante şi
parţiale. Adică să trăieşti viaţa şi fiecare moment cu
aceiaşi tărie şi forţă, să tolerezi şi să accepţi iubirea şi
ura, durerea şi bucuria, frumosul şi urâtul, amorsându-le în
acelaşi creuzet al trăirilor … INIMA, iubind, iertând,
admirând şi acceptând clipă de clipă omul de lângă tine.
Erau întrebările copilăriei mele, a încă copilului care nu
înţelegea în termeni reali, suferinţa, boala şi moartea.
Crescând, am fost educat să mi le explic, să le dau cauză şi
efect, să mi le însuşesc trainic şi să le trăiesc. Acum,
bucuria şi tristeţea voastră şi a tuturor sunt ale mele. Ale
mele sunt acum şi urâtul şi frumosul, şi susul şi josul, şi
viaţa şi moartea voastră. Doar ale mele. Acum, toate sunt
ale mele, iar tot universul se construieşte în jurul Eului
meu, a nevoilor mele. În felul acesta EU devin axul central
al unui univers personal.
Acum mă chinui cu disperare să vă aduc la
valoarea judecăţilor mele, la reperele mele egocentriste, că
de … altfel nu am fost educat şi nu mi s-a explicat decât
partizana înţelegere a unor teologii. Vrem să recunoaştem
sau nu, tot ceea ce am construit pe acest bulgăre de piatră,
aruncat în acest finit cosmos: tehnologii, civilizaţii,
societăţi, religii, arhitecturi, artă, cultură, conflicte,
toate dar absolut toate se datorează unei unice şi insipide
viziuni pe care omul o trăieşte cu disperare şi ataşament.
Umanitatea prin glasul Eului, convieţuieşte într-o lume
antropocentrică, o lume în care eu-omul rămân centrul şi
scopul cosmosului, raţiunea de a fi a universului, unicul
scop al Lui Dumnezeu şi al Genezei. Omul dintr-o anume stare
de buna-credinţă a încercat şi mai încearcă cosmetizarea
egolatriei în fel şi fel de teorii şi filozofii. Teozofie şi
teocentrism; pseudo-religiozitatea; cosmocentrismul şi
politeismul; transcendentalitatea şi cunoaşterea personală;
gnosticismul şi amalgamul de învăţături, iconolatria şi
idolatria, toate au un singur scop: să dea omului poziţia
favorabilă, ideală, centrală în relaţia lui cu Dumnezeu.
Avem nevoie de tot acest efort? Sau ar fi mai simplu să
acceptăm odată pentru totdeauna ceea ce suntem. Un aforism
zen ne spune că … eşti ceea ce
gândurile îţi sunt!
Mâine vă voi vorbi despre altceva ca ceva.
dan.ene, piatra neamţ, 27.februarie.2009
|
|
cred că a umili un om e actul de agresiune …
este atentatul absolut adus libertăţii şi condiţiei umane.
Este ofensa la care omul simplu cu greu mai
poate găsi un refugiu.
Aş vrea să vorbesc mult despre experienţa
trăită de mine zilele acestea. Însă acum nu pot. Vreau doar
să-mi trăiesc în tăcere, supărarea, lovitura dată sub
centură. Momentan vreau să-mi adun intestinele lăsate pe
caldarâmul speranţei, şi să le cos la loc. Ştiu că atunci
când voi termina covalescenţa am să reacţionez aşa cum
sângele-mi dictează.
Într-o singură zi mi-a fost dat să mă întreb
de două ori. A fost unul dintre puţinele momente din viaţa
mea când mi-am dat seama că acolo nu era rost de
înţelepciune. Era rost doar de sabie tăioasă şi rece. Totuşi
singura armă care mi-a mai rămas ca să lupt cu sentimentul
umilinţei … este dispreţul, repulsia faţă de forma cea mai
evoluată a libertăţii declarative - IPOCRAŢIA.
dan.ene, piatra neamţ, 20.februarie.2009
|
|
Un patriot nu poate da răspunsuri umanităţii,
atâta timp cât umanitatea nu se întreabă.
- desuetitudinea patriotismului
-
Desuet este ca astăzi să vorbeşti despre
patriotism. De emoţii care să-ţi facă rărunchii să se
răsucească, care să facă din bărbat să plângă, vărsând apă,
apa vie din care se nasc şi mor toţi eroii. Oare mai avem
nevoie de eroi vii? Că dacă te uiţi la vremurile ce le
trăim, doreşti să-ţi răspunzi cu … NU! Patriotismul care se
mai predă astăzi, e doar acel patriotism conjunctural,
hrănit de foamea puterii şi nevoia de îmbogăţire. Astăzi,
patriotismul nu se mai predă în şcoli, că este o marcă
ruşinoasă, perimată într-o lume supusă globalizării. Astăzi,
patriotul, nu mai are dreptul de a se apăra şi a-şi apăra
ţara, iară ţara, aia care a mai rămas din ea, a uitat de el
pentru că astăzi ţara apără … doar PATRIHOŢII! Astăzi,
patriotul nu-şi mai poate exercita dreptul strămoşesc,
alăturat de cel pământesc, dreptul de a exista ca român şi
dreptul de a trăi ca un creştin! Astăzi, patriotului, ţara
îi fură pământul de sub picioare, înstrăinându-l într-o lume
supusă sclaviei firii, refuzând până şi dreptul de A FI! În
rutina obişnuită, instituţiile puse ca să ne apere de
păcatul decadenţei, periodic, înalţă şi coboară comemorativ
drapelul. Bănuiesc că şi drapelul a obosit de atâta circ,
înconjurat de spectatori plictisiţi. Dar oare ce înseamnă
drapelul? Drapelul naţional, nu e o flamură care să evoce
numai amintiri. E jurământul nostru prezent, pentru o
memorie eternă. Drapelul trebuie să fie bucata de pergament
din sufletul fiecărui patriot viu, locul unde, dacă este
cazul, să se scrie chiar cu sânge! Iar imnul, imnul şi
drapelul naţional sunt pavăza jurământului, pe care fiecare
cetăţean ar trebui să îl depună ca semn al unui botez, sub
crucea unui neam care s-a jertfit ca să existe. Noi
astăzi, ce jertfă depunem? Ştiu cum ar răspunde un
PATRIHOŢ unei astfel de întrebări.
- băăă frate, na jertfă: piştarii, şmeneala, şmechereala,
hoţia şi corupţia, indiferenţa şi mojicia, prefăcătoria şi
libidineala, ete jertfa mea, spre prosperitatea burţilor
umflate de grozăvia vieţii. Băăă, voi sunteţi oaia jertfită,
pe „rugul arderii de tot”, un rug ridicat de noi, din
capetele şi sufletele voastre seci, rug ridicat spre o
ardere … de mamă! Nu-i prost ăl
care fură, ete prost cela care şi-o merită!
Nu vă îndemn la revoluţiile în care nu mai
cred, în strigătele aruncate într-un neant neascultător de
către eroii sortiţi rugului de care vă aminteam. Vă îndemn
să deschideţi ochii şi să vă deschideţi sufletele împuţinate
de atâta îndurare şi atâta apăsare şi … şi să mai aveţi
răbdarea de a mai aştepta, că încă vremurile nu s-au
împlinit, că piesa care se joaca cu nişte actori magistrali,
abia este la jumătatea spectacolului. Mai aveţi răbdarea
necesară de a asista la cel mai viu spectacol irepetabil. Să
aveţi răbdarea de a fi umiliţi până în adâncul fiinţelor
voastre, de a fi târâţi în cele mai infecte noroaie, şi de a
fi călcaţi în picioare, până când nu o să vă mai
recunoaşteţi între voi ca oameni.
Abia atunci să văd CINE va mai avea puterea
de a mai aplauda, la sfârşit de spectacol!
dan.ene,
piatra neamţ, 13.februarie.2009
|
|
te decojesc,
de Juan Ramon Jimenez
Te descojesc ca pe un trandafir, pentru aţi zări sufletul
şi nu îl zăresc …
Dar totul împrejur - orizonturi de ţări şi mări -
totul, până-n nesfârşit, a fost cuprins de o mireasmă
imensă şi vie.
Poţi recunoaşte un maestru după modul cum îşi
rezolvă constrângerile, după cât de vertical îşi trăieşte
incertitudinile şi după felul cum ascunsele lacrimi ale
lăuntrului, întotdeauna oferindu-le ca ofrandă spre speranţa
tuturor. Poezia lui este actul individual de libertate,
antipod al plebiscitului şi patriotismului trăit în mulţimea
dezordonată şi dezlănţuită. Poezia lui este GLASUL, ştiind
că mulţimea este doar ecoul unei Voci! Cum poţi
recunoaşte un maestru, se întreabă poetul? Pe cât de
mult iubeşte şi pe cât de uman şi copilăresc ascunde. Poţi
recunoaşte maestrul după zâmbet şi după bucurie. După
gesturile meticuloase pe care le trăieşte ca o religie. După
simplitatea complicatului, după confuzia pe care o trăieşti
în preajma adevărului. După uitarea care se lasă apăsătoare
şi jenantă, peste ceva pe care îl exersezi zilnic. Îţi poţi
recunoaşte Maestrul atunci când nu-i mai contabilizezi suma
de virtuţi şi începi să numeri speranţele pe care le împarte
cu tine prietene. Maestrul este singurul om care îşi caută
un refugiu, în fiecare om pe care îl respectă şi iubeşte.
Maestrul este acela care dezvăluie fiecărui discipol că
libertatea poate fi şi cea mai strâmtă închisoare.
Maestrul … caută un refugiu la povestea care
prinde contur din ce în ce mai evident. Însă el ştie că nu
există refugii care să ne ferească de contactul rece şi
direct cu o iluzie care se adânceşte într-o rană, precum
atingerea impersonală a unei săbii. Da, se adânceşte fără de
grabă, într-o rană săpată cu multă migală.
Maestrul îşi şopteşte:
… te descojesc ca pe un trandafir, pentru aţi
zări sufletul
şi … îl zăresc,
atingându-l,
spovedindu-te.
dan.ene, piatra neamţ, 06.februarie.2009
|
|
Partea a II-a
gust de sudoare
plimbându-mi paşii pe malul mării,
te-am găsit pe tine copile, cum îţi clădeai
castelul aproape de mare.
m-am apropiat mai mult, ca să te simt şi ca
să te văd,
cum absorbit în munca ta,
adăugai treaptă cu treaptă castelului,
şi cum turlele-ţi încercau a atinge cerul.
în genunchi, cu faţa umbrită, adăugai treaptă
cu treaptă visului,
inima, îţi plămădea o lume bizară,
castelul prinzând putere în sine.
obosit, de atâta dorinţă, sprijinindu-ţi
capul în mâini,
îţi priveşti cetatea cu ale ei turle subţiri,
ce străpung cerurile.
… te-ai întors spre mare, şoptindu-ţi …
ce gust sărat are propria-mi sudoare, ce gust sărat are apa
de mare.
Spălat, cu faţa curată, luându-ţi a ta haină,
păşind spre mamă, vai ţie copile,
plecat de lângă castel, visul tău,
marea, ţi l-a luat.
privind înapoi, departe spre mare, ţi-ai mai
şoptit odată,
… ce gust sărat îşi are apa de mare …
din volumul … a
cuvintelor tăcere
dan.ene
dedicată lui Juan Ramon Jiminez,
pentru „Castelul de neînfrânt”
Eu mai cred şi acum, că la om …
ura nu apare odată cu vârsta, ci odată cu
uitarea.
dan.ene.31.ianuarie.2009
|
|
Partea I-a
antinomia iubire, ură.
De Ce
există boală şi De Ce mor oamenii, dacă există Dao?
Dao, îl iubeşte pe om?
Sunt două întrebări, venite de la un copil,
un copil obişnuit cu căutarea, un copil obişnuit cu
răspunsurile, obişnuit doar să mulţumească atunci când se
roagă. De mai mult, ştie că nu are nevoie. Şi totuşi în
mintea lui a început să încolţească, un „Ce” şi „De Ce”,
inefabil.
Copilul meu, nu poate înţelege complexitatea
primului păcat şi de ce el care trăieşte acum, trebuie să se
configureze la un decont atât de îndepărtat. Boala şi
moartea, este o agresiune adusă lui, la starea de armonie pe
care o trăieşte. Pentru el, acestea două, îi ameninţă
fundamental, matricea din care se hrăneşte, mama şi tatăl.
Contrariat, se loveşte de un zid pe care nu reuşeşte încă să-l
dizolve, pentru că el se aşteaptă ca universul să-i vină în
întâmpinarea rugăciunii care mulţumeşte … pentru că de mai
mult nu are nevoie. De mic i se pare că cerul gesticulează
taman invers, în contratimp cu gesturile lui aşezate cu
migală şi detaşare, apoi începe să nu înţeleagă cum de
moartea fură cele mai frumoase momente şi cei mai frumoşi
oameni. Atunci … care mai este logica, logicii? Logica
vieţii! Care este morala frumosului şi urâtului, dacă din
tot efortul acesta, urâtul pare că învinge întotdeauna!
Singur, aşezat între rugăciunea ca mulţumire,
şi îndoiala ca răspuns, copilul vorbeşte … de ce se simt
oamenii vinovaţi, de ce de cele mai multe ori observ o
gelozie a cerului, de ce este sădit în inima omului, prin
mit, sentimentul vinovăţiei fericirii, consecutiv cu
sancţionarea nefirească a trăitorului de fericire. Oare de
ce se permite acest accident, sub un cer dominat de simetrie?
Iubirea şi ura, nu pot să reprezinte polii
opuşi, ai singularităţii. Iubirea şi ura, nu au cum să aibă
acelaşi izvor în trăirea cosmică. Pentru că dacă iubirea şi
ura, ar reprezenta, polarităţile unei alternanţe, atunci
iubirea şi ura ar face parte din aceiaşi simetrie, din
acelaşi ansamblu universal, completându-se una cu cealaltă,
precum frumosul cu urâtul. Ura, este asimetria cosmică, este
teza antinomică a iubirii, teza care exclude iubirea divină
a creatorului şi care separat, poate fi dovedită ca … iubire!
Satan, este Antiteză, este Ură, pentru că nu vine în
simetrie cu Dao, dar a putut dovedi omului, că întreaga „creaţie”
poate fi şi autonomă, iară iubirea poate fi exersată şi fără
prezenţa divinului în viaţa oricărei fiinţe cosmice. Târziu
descoperim rima unei poezii, care se lasă scrisă numai de
către cei care au plâns îndeajuns de mult!
Eu cred că la om …
ura nu apare odată cu vârsta, ci odată cu
uitarea.
Mâine voi încerca să postez, o altă faţetă a
unei picături care defineşte înţelepciunea.
dan.ene.30.ianuarie.2009
|
|
Partea a II-a
… antonimele vieţii noastre.
Răul, nu reprezintă cealaltă faţetă a Binelui.
Răul este doar o absenţă a Binelui din pântecul oamenilor.
Precum şi absenţa lui Dao din inima omului, face loc
diavolului. Trebuie să facem loc şi să dăm voie Omului, de a
frâna acest vicleşug al vremurilor şi timpului, de a stopa
aparenta viteză cu care se desfăşoară viaţa şi de a
recalibra valorile şi a readuce în centrul mişcării un
principiu atât de ignorat, atât de uitat …
PRINCIPIUL OM!
„apa trece, pietrele rămân” … poate că în timp, mă voi întoarce şi vă voi
povesti mai mult despre acest principiu. Până atunci vă las
pe voi să-l descoperiţi cu răbdare.
Mare vicleşug era să trăiesc până la
sfârşitul vieţii, dacă nu-mi era dat să văd mai departe. Dar
înainte de a intra în motorul unei înţelegeri aşezate în
penumbră, hai să vedem mai întâi ce înseamnă armonia şi ce
reprezintă Yin şi Yang, cele două atribute ale acestei lumi
fenomenale, supuse alternanţei infinite. Yin şi Yang sunt
două principii care îşi au obârşia în metafizica chineză.
Aceste concepte reprezintă forţele primordiale şi
complementare ce compun întreg universul. Yin s-ar traduce
prin loc întunecos, sudic, noros, sumbru, fiind un element
pasiv, sobru, feminin, introvertit, intim, şi corespunde
nopţii. Yang, înseamnă însorit, nordic, solar, fiind
elementul luminos, fericit, plin de vitalitate, activ,
strălucitor, masculin şi corespunde zilei. Yin simbolizează
apa şi pământul, în timp ce Yang este simbolul focului şi
vântului. Yin şi Yang, principii fundamentale în filozofia
Daoistă şi în cultura chineză, evocă polaritate la nivel
fenomenal. Chinezii consideră că Dao, include în definiţia
Sa, yin şi yang, Dao, undeva în ierarhia Sa, divizându-se
subtil într-un yin şi într-un yang. Aceasta este desluşirea
căii profunde înţelegeri. Atâta vreme cât vom persista în a
separa yin de yang, nu putem spera să-i atingem … subtilul
prezenţei universale. Bruce Lee, într-o evocare, amintind de
spusele unuia dintre maeştri care l-au iniţiat, povestea: „…
dacă cineva vrea să ajungă undeva cu bicicleta nu va putea
să împingă ambele pedale concomitent căci va rămâne pe loc.
Pentru a avansa trebuie să împingă o pedală şi să o
elibereze pe cealaltă, simultan. Mişcarea completă constă în
„împinge şi eliberează”. Împingerea este urmarea eliberării
şi fiecare dintre ele devine, respectiv, cauza celeilalte
…”. Într-adevăr, cuplul yin-yang poate fi reprezentat sub
forma unor forţe sau tendinţe complementare care constituie
infrastructura dinamică a universului. Astfel, filozofia
yin-yang poate fi explicaţia adecvată a schimbărilor în
univers, atât pe plan uman, cât şi pe cel al fenomenelor
naturii. De ce vă povestesc toate astea? Pentru că foarte
mult timp, ca mulţi dintre voi, am considerat că această
alternanţă între frumos şi urât, între luminos şi întunecos,
între viaţă şi moarte … este preţul plătit păcatului nostru,
al cunoaşterii imediate şi iluzorii, a neascultării
poruncilor divine. Însă rutina artei pe care o practic şi
asceza din spatele acestui imens efort colectiv şi
individual, mi-a dezvăluit ALTCEVA. Yin şi Yang nu sunt
iluzii, aşa cum încercam să cred şi să demonstrez până mai
ieri, şi nici atributele unei cunoaşteri păcătoase. Yin şi
Yang, este răspunsul progresiv, dăruit de Dao omului, ca „adăpost
provizoriu”, la un spaţiu viclean întins omului de către cel
mai luminos dintre elocvenţii acestei lumi. Dao îl reinvită
pe om, la o cunoaştere progresivă, lansând în acest spaţiu
real antinomic, o teză absolut surprinzătoare … TEZA, IUBIRE,
un dialog altfel decât „cuvântul promisiune”, ca antiteză a
iubirii, … ANTITEZĂ, URĂ. Dao îl salvează pe om dintr-un
spaţiu nociv şi infinit, un spaţiu al chinului veşnic,
tocmai prin cunoaşterea progresivă, asigurându-i o cale
alternativă, la o lume aşezată în antiteză, oferindu-i două
daruri nepreţuite, moartea şi armonia, succesiunea
alternantă dintre frumos şi urât, dintre întuneric şi lumină.
Dao nu-l poate lăsa abandonat pe om, aşa cum l-a lăsat
şarpele: singur şi gol! De fapt, astăzi, universul real este
o lume antinomică, construit pe cele două doctrine:
teza, iubire şi antiteză, ură. Dao salvează omul
de la moartea veşnică, tocmai prin cele două daruri
absolute: moartea fizică şi armonia. Cele două acte
voluntare divine, au stopat definitiv acţiunea antinomică a
lui Satan. De aici şi acest război infinit şi surd, dintre
om şi cel mai luminos dintre îngerii căzuţi ai cerului. O
victorie a lui Lucifer în faţa lui Dao, corupând definitiv
omul, smulgându-l din dialogul divin, Satan anulează geneza
… creaţia, răsturnând valorile cerului, putându-se numi
atunci peste toţi îngerii şi arhanghelii cerului … Însuşi
Creator. Omul cu greu poate înţelege acest război surd al
mileniilor, pentru că nevăzutul şi văzutul se îmbină în chip
misterios.
Piatra Neamţ, 24. ianuarie. 2009.
|
|
Partea I-a
AFORISMUL, cuvânt mare, enunţ savant, adagiu
fără de replică, … aforismul ne aşează la limita
rafinamentului intelectual şi grosolănia observaţiei ca
pocneală.
O veche povaţă românească spune că: „apa
trece, pietrele rămân”.
Expresie a celei mai profunde stări de "zen
ardelenesc", maxima, te aruncă răutăcios, imperceptibil,
spre o logică imediată, imatură, simplistă. „Apa trece,
pietrele rămân” ... simplu de înţeles, rosteşti victorios!
Dincolo de aparenţă, stă ascuns un izvor de înţelepciune
uluitor. Rod al unei observaţii şi fineţuri filozofale
tipice unui popor aplecat spre detaliul exhaustiv, maxima
răstoarnă valorile imediate, tocmai pe un calapod ce
defineşte eternitatea, infinitul:
atât de aproape, atât de departe!
De vrei a şlefui elementul cel mai dur şi
stabil, „piatra”, ai nevoie de curgerea celui mai subtil şi
sublim element din natură, „apa”. Ai nevoie de moliciunea ei,
de fluiditatea şi abundenţa apei. Yin şi Yang, înalt şi
adânc, solar şi abscons, se întrepătrund spre desăvârşirea
unei înţelegeri … „atât de aproape, atât de departe”!
Mereu avem impresia că în rău se poate atinge
o limită. M-am înşelat, răul nu are limite, şi precum
curgerea apei, răul se rostogoleşte infinit iar prin
prezenţa lui continuă, erodează orice altitudine.
Bineînţeles, ca şi în piatră, există o limită a contururilor,
o limită a bunului simţ, o limită a frumosului, a iubirii, a
tuturor fenomenelor care ulterior se armonizează prin
alternanţă, generând aleatoriu opusurile, antonimele vieţii
noastre, subiectivitate transpusă în prezentul vieţii,
născută doar din simpla noastră prezenţă acolo, unificând
imposibilul vieţii – antinomia absolută … Iubire-Ură.
Balansul dintre înalt şi adânc, dintre frumos şi urât, între
viaţă şi moarte, consider acum din perspectiva a ce va veni,
un dar divin dat omului, de imuabilul Dao, de Dao, pentru a
unifica o înţelegere, ce momentan încă îl depăşeşte pe om:
Teza, Iubire şi Antiteza, Ură. Yin şi Yang, nu este o
ruptură a unei singularităţi cosmice, o explicaţie
atributivă a unei lumi fenomenale. Yin şi Yang este o
fragilă dovadă a infinitei toleranţe a lui Dao. Yin şi Yang,
alternanţa, armonia opusurilor este răspunsul salvator dat
omului de Dao, fiind şi opoziţia dialectică la ceea ce este
… prezenţa infinită a Răul, care înghite orice altitudine în
atitudine. Dao, Dao, întotdeauna a lăsat loc unui CE sau DE
CE inefabil. Te-ai întrebat vreodată de ce?
Mâine, vă voi da un răspuns la acest DE CE,
însă un răspuns … care lasă mereu loc unui dialog!
Pe mâine, pentru picătura care defineşte
înţelepciunea.
Piatra Neamţ, 23. ianuarie. 2009.
|
|
revoluţia Gainsbourg: „Je T’Aime … Moi Non
Plus"
Urâtul, termen abstract, a cărui aspecte sunt
legate de gusturile şi momentele omului, ca orice apreciere
emoţională, stabilirea urâtului este de natură subiectivă.
Un bun prieten, înainte de a deschide acest capitol al
căutării rădăcinii urâtului, îmi spunea: … depinde în ce te
oglindeşti!
„Urâţenia într-un fel este superioară
frumuseţii pentru că durează”
… îşi încheie un interviu Serge Gainsbourg,
vorbindu-ne despre dragoste, frumuseţe şi iubire. A murit,
şi odată cu plecarea lui a luat o parte din ce nu ne puteam
explica şi nu aveam curajul de a ne spune unora altora,
despre seducţia şi puterea frumuseţii, dragostei şi a
iubirii. Cinic, mizantrop, întotdeauna provocator, un
alcoolic şi un depravat notoriu, Serge Gainsbourg rămâne
pentru mine un vizionar, un „prometeu macho” care ascuns în
ceaţa şi ritmul diafan al pianului, cu ţigara mereu aşezată
între degete ori în colţul gurii şi falsul sictir afişat,
încă ascunde sub un zâmbet triumfător, zeflemitor şi arogant,
multă timiditate, şi surprinzător pentru foarte mulţi, poate
şi un acut simţ al candorii. Dincolo de comentariul
răutăcios a multora dintre criticii vremurilor, Serge
Gainsbourg, reuşeşte să ne salte impotenţa senzorială, la un
nivel cu adevărat eliberator … prezentul vieţii. „Je T’Aime
… Moi Non Plus", poveste compusă iniţial pentru Brigitte
Bardot, cântecul este reînregistrat în anii `69 pentru noua
iubire a cântăreţului, Jane Birkin. Aceasta şopteşte
versurile: „Je t’aime, oui je t’aime” (Te iubesc, da, te
iubesc), în timp ce Serge recită „Je vais et je viens, Entre
tes reins” (Intre rinichii tăi, mă duc şi vin). Inspirat poate de jocul de cuvinte dintr-o
declaraţie de-a lui Salvador Dali: „Picasso este spaniol –
şi eu. Picasso este pictor – şi eu. Picasso este comunist –
nici eu”, Gainsbourg preia această idee, născându-se ceea ce
se va numi de acum înainte … „Te iubesc, nici eu”,
ilustrând obscur căutarea lui Gainsbourg: „ … ce ascunde
misterul femeii şi misterul bărbatului? … frumuseţea sau
urâţenia femei, ori frumuseţea sau urâţenia bărbatului? …”.
Ca un veritabil pictor realist, dincolo de „pornofonia”
acuzatoare, „Je T’Aime … Moi Non Plus", surprinde viu,
portretul celor două iubiri: una feminină, duală, rafinată,
senzuală, obsesivă, şi cealaltă perspectivă, masculină,
superficială, grosieră, imediată, ataşată de valoarea cărnii,
de adâncimea penetrării, bărbatul considerând că … „dragostea
fizică e fără de scăpare”. Urâtul şi frumosul fiecăruia se
îngemănează într-o îmbrăţişare neexplicabilă, care generează
o stare de conflict, pe care carnea şi spiritul fiecăruia
încearcă să o germineze într-o altfel de trăire
conjuncturală … iubirea!
„Je T’Aime … Moi Non Plus", poate fi şi o
completare salvatoare la comentariul iubirilor din operele
eminesciene, o pivotare surprinzătoare la care nu ne-am
gândit vreodată sau nu am avut curajul să gândim până acum,
în opera genialului Eminescu. Din perspectiva a ceea ce am
primit, acum te las pe tine prietene cititor, să descoperi
ceea ce ochilor încă nu le este dat să vadă, pentru că încă
nu avem curajul de a ne privi sincer în lăuntrul fiinţei!
Fără să se fi gândit la o asemenea dimensiune, Serge
Gainsbourg, dezvăluie celor ce nu au fost prinşi în vraja
momentului, că frica este sentimentul din care se hrănesc,
vânătorii de suflete! Prin afişarea modelului opus, ne-a
arătat o cale de a ne descătuşa de temeri ancestrale, tocmai
prin trăirea sinceră şi reală a pudorii, iar noi grăbindu-ne,
am înţeles-o taman invers. Eu închei prima parte a
dialogului meu cu ceva cuvinte din DaoDeJing: „ Aici jos
sub Cer, toată lumea ia frumosul drept frumos, şi în asta
îţi are obârşia urâtul. Aici sub Cer toată lumea ia binele
drept bine şi din asta apare răul.” - Lao tzu
dan.ene, piatra neamţ, 16.ianuarie.2009
|
|
INGENUU
PARTEA A II-A
În vremurile tinereţii, încercam să caut
adăpost la o durere pe care nu o puteam topi şi nu puteam
înţelege de ce doare atât de tare. Atât de tare! Într-o
seară de sâmbătă am poposit la uşa unei mânăstiri. Nu căutam
pe cineva anume, doar mă oprisem să înnoptez. Doar să
înnoptez. Hrănit şi spovedit în cele simple, fusei invitat
să stau de vorbă cu un sihastru al locului, care era curios
de firea mea. Urcai panta abruptă a pădurii şi ajunsei la
bojdeuca ascunsă în piatra muntelui. Acolo şedea şi mă
aştepta un bătrânel cu privirea ageră, limpede şi înţeleaptă.
Multe au fost cuvintele lui în acea seară, însă una m-a
cuprins ca o vrajă şi nu mi-a dat drumul o viaţă: „
... în viaţă, credinţa, poate fi ca o fântână din care te „adapi”
sau locul unde setea te poate îneca, dacă cobori prea adânc
în fântâna săpată. Mereu şi mereu, apa care stinge setea,
trebuie adusă la LUMINĂ! Numai aşa CREDINŢA ta este un semn
de la Dao, încărcată cu puterea mântuitoare a Hristosului!
...
„
Mult am meditat la aceste cuvinte lăsate cu
blândeţe îngerească, de bătrânul meu schimnic. Vezi tu
prietene cititor, abia după ani mi-a fost dat să văd ce a
vrut să spună în cele câteva şoapte, un anonim înţelept. CREDINŢA este forma vie, activă, dinamică,
evolutivă a trăirilor interioare şi exterioare.
FÂNTÂNA reprezintă nevoinţa în viaţa ta a
unui alchimist al firii, al unui maestru care să ştie unde,
cum şi cât să sape după acea apă vie, fântână care să poată
fi utilă oamenilor. Apoi, „fântânarul” trebuie să aibă
pârghiile necesare scoaterii „apei” din izvor, ca să fie
bună de băut şi de care trebuieşte să ai grijă de ea, să-i
ţie apa curată şi acoperită. Fântâna este unitatea dintre
pământ, apă (esenţa celor două ape ce sunt despărţite de
tăria cerului dintâi) şi omul căutător.
ADĂPATUL, este revenirea la izvoarele
căutării credinţei inocente, şi necesar este să o faci cum o
face un animal care ajunge instinctiv la sursă, şi să nu fie
un act voluntar, bine cântărit. Întoarcerea la sursă, poate
ajuta spre hrana lăuntrului, numai şi numai dacă o faci în
stare de pasivitate, de contemplare vie şi nu ca un act
raţional, disjunctiv, rece, matematic, controlabil. Locul unde SETEA se manifestă, este mediul în
care devorezi, înghiţi fără noimă tot ce-ţi iese în cale,
realizând mixturi, amalgamuri. Setea este apetitul cu care
sorbi dintr-o lipsă fiziologică şi spirituală, o fântână ce
poate să aibă apa bună de băut sau apa plina de impurităţi. ÎNECUL, este viteza cu care acumulezi,
nelăsând timp pentru sedimentare, este acţiunea violentă cu
care toate funcţiile tale umane sunt inundate, inhibate şi
spre final ucise, doar pentru că ai vrut mai mult ca alţii. Dacă COBORI prea ADÂNC în fântână, cum o fac
cei prea însetaţi, care au nebunia de a merge exact la sursă,
ignorând uneltele de interpunere (sugestiv găleata, frânghia,
contragreutatea, maestrul) … în contact cu sursa, ei se
dizolvă. Mereu şi mereu, apa care stinge setea,
trebuie adusă la LUMINĂ! … pentru că odată ajuns la sursă,
izvor, doar simpla hrănire pasageră, accidentală, periodică,
nu garantează că fiinţa ta este pe drumul cel bun.
Discipolatul, efortul permanent este prima condiţie a
dezvoltării tale interioare şi exterioare. LUMINA, este reperul în viaţa ta spirituală
iar la creştini … Iisus este pivotul fundamental, la care
trebuie să te raportezi. De aceea eu cred că alchimistul,
maestrul tău nu poate fi reperul fundamental al unei căutări
autentice. Alchimistul firii, maestrul este cu siguranţă un
instrument mai sofisticat şi unitar în dobândirea unei căi
veritabile în viaţa ta ca om, însă doar atât. Dao ţi-a dat
voinţa şi libertatea de aţi alege reperul, numai că atenţie,
această libertate nu include în mod obligatoriu succesul şi
un termen de garanţie infinit!
VALOARE credinţei tale este evidentă, în
momentul când toţi factorii converg pe drumul cel bun. Numai
aşa CREDINŢA ta poate avea valoare, pentru că nu are numai o
rezonanţă interioară, individuală, ci are o rezonanţă
universală! De aceea cine îşi creează propriul univers …
ca în îndemnul din cartea Secretul
al Rhondei Byrne, nu este decât o invitaţie la non-fiinţare,
la autodistrugere, la automutilare.
Iar în ochiul schimnicului … autoanihilarea
este Antihristul!
Oare câţi inocenţi au căzut pradă acestui
război invizibil?
dan.ene, piatra neamţ, 10.ianuarie.2009
|
|
SECRETUL SECRETUlui
PARTEA I
La sfârşitul anului trecut, umblând prin
librăriile oraşului, de mână mi s-a prins o carte care m-a
atras prin calitatea tipăriturii, a prezentării şi a
impactului pe care ţi-o lasă o scriere la atingere,
implicându-te olfactiv, senzorial. De la prima copertă şi
până la ultima copertă, autoarea te invită în lumea oferită
de ea şi colaboratorii ei, la o introspecţie de adâncime şi
la un mare pas spre o cunoaştere şi descoperire ascunsă bine
între scoarţele acestei cărţi.
Ţineţi în mâini un Mare Secret … este invitaţia Rhondei Byrne de a ne
decoperta propria cale! ...
aşa să fie?
Secretul dezvăluit sau Secretul cum se
intitulează cartea este o chemare de a surprinde ceva
nemaivăzut până acum, de a intra în absconsurile unor
mistere la care până acum omenirea nu a avut decât un acces
limitat. Oferită ca un adevărat compendiu, cartea vrea să
fie o sumă de enunţuri la un unic şi miraculos secret. Însă
citind bine acest inedit manual şi intrigat, răsfoind-o
ulterior chiar de mai multe ori ca să-mi satisfac pe deplin
curiozitatea, rămân şocat de numărul mare de “invitaţi” care
confirmă calitatea şi gestionarea SECRETUlui. Întrebări,
dezvăluiri, magnetism, simplificare, recunoştinţă şi multă
pasiune în tot ceea ce se vorbeşte şi se destăinuie. Iar în
gurile mai tuturor “invitaţilor” aceiaşi cadenţată a
pronunţie iubirii, translatată, metamorfozată peste noapte,
într-un nou şi credibil ambalaj ... Legea Atracţiei! Starea
de şoc se dezvoltă din ce în ce mai ameţitor şi fără să-mi
dau seama, spre finalul apoteotic al lucrării, descopăr că
toată cartea are doi mari absenţi, uitaţi, ignoraţi cu bună
ştiinţă ... Dao şi Hristosul. Oare de ce această temere în a
pronunţa a unui ceva atât de evident?
“Să vă creaţi propriul univers” ...
ne invită cartea
... la un CE?
La un univers, fără Chipul lui Dao, fără
Iubirea mărturisită de şi în Hristos, fără atotprezenţa
clarvăzătoare a Duhului Sfânt. Şi ce mi se pare a fi un real
pericol este multitudinea de rupturi cu adevărat diabolică,
aşezate cu migală şi ştiinţă în „decalogul” cărţii,
facsimile ciopârţite din contextul originalului cuvânt al
unor oameni cu puterea sacrificiului:
“ Faceţi primul pas cu credinţă. Nu trebuie să vedeţi
întreaga scară. Faceţi doar primul pas ...” – din Martin
Luther King.
Cine are nevoie de oameni orbi şi fără de
CREDINŢĂ VIE, care să nu vadă mai departe de vârful
bocancului? Cine are nevoie de turme uşor de condus, pe „căi”
numai de ei ştiute?
Cine? ...
Nota BENE: pentru mine scrierea acestei cărţi
mă pune pe gânduri. Pentru că ea este în chip explicit un
evident anti-decalog şi o carte a anti-fericirilor. Este
Decalogul Egolatriei de care doar un singur chip al acestui
univers se bucură, frecându-şi palmele între ele, aşteptând
în poartă … inocenţii!
Mâine vă voi vorbi despre altfel de
înţelepciune. O înţelepciune sacră!
Piatra Neamţ, 09. ianuarie. 2009.
|
|
ultima picătură.2008
ANTIHRISTUL
Picătura de astăzi, este rodul observaţiei
îndelungate, necesară unei perspective atemporale. Vorbit-am
anul acesta foarte mult despre morală, înţelepciune,
suverani, biserică şi arta de a guverna. Mulţi m-au înţeles
greşit. Unii au crezut că am ambiţii, alţii că am început să
bat câmpi … alţii au zâmbit îngăduitor. Mulţumesc tuturor
pentru judecata ca încredere, numai că … aşa să fie?
Pentru mine îmi este din ce în ce mai clar că
între înţelept şi sfânt există o diferenţă fundamentală.
Înţelepţi pot fi şi geniile, sfinţi pot fi numai acei
maeştri în ale înţelepciunii. Însă singurul om care mai
poate mişca această lume este sfântul. Restul … doar gâdilă
sub braţ, o fiinţă uriaşă numită omenire.
Ascunşi între zidurile sihăstriilor,
schimnicii lumii exersează o altfel de obedienţă:
norma sfântului.
Astăzi numai sfântul îşi goleşte inima de dorinţe; umple
lăuntrul cu Dao; potoleşte patimile şi îşi sporeşte puterile;
numai maestrul duce poporul dincolo de ştiinţă, dincolo de
dorinţe. Astfel prin non-acţiune guvernarea poporului (păstorirea
poporului) de către sfânt, videază inimile de pasiunile care
tulbură, umplând inteligenţa colectivă cu bunurile reale ale
acestei lumi. Slăbind agitaţia dorinţelor şi întărind
forţele fizice, lăuntrice, îşi ţine poporul departe de
instinctul de a acţiona imediat.
Înţeleptul absolut, nu este acela care ca şi
ceilalţi, dispreţuieşte faima, averea şi satisfacţia.
Înţeleptul absolut este acela care arată
înţelepţilor, cum dispreţul faţă de faimă, avere şi
satisfacţie, hrăneşte cele 7 mari peceţi, pe care sfântul
trebuie să le trăiască, să le priceapă şi să le metabolizeze.
Toţi înţelepţii lumii dispreţuiesc faima
exterioară dar tânjesc infinit la faima interioară.
Înţelepţii lumii detestă averea formală, în schimb îşi
preţuiesc averea informală. Înţelepţii lumii, desconsideră
satisfacerea plăcerilor trupeşti şi mentale, însă
performează în satisfacerea plăcerii spirituale. Aceasta să
fie Calea?
… atât de aproape, atât de departe … de
adevăr!
Ce i-a lipsit în permanenţă omului, ca să atingă şi să
asimileze adevărul? Afirmaţia … şi Admiraţia! Compromisul şi
lipsa unei tenacităţi în a afirma şi a admira modelul
universal, cosmic … HRISTOSUL!
Numai sfântul, în starea lui de asceză, de
model, imprimă, induce poporului, detaşarea de pasiune, care
conduce la obţinerea vidului şi păcii interioare, instaurând
indirect ordinea naturală şi liniştea socială, mulţumind
poporul, arzând orice rivalităţi şi ambiţii deşarte. Astfel
poporul atinge virtuţile primordiale, nepreţuind luxul,
fiind departe de furt, invidie şi viciile care secătuiesc
energiile esenţiale, ancestrale ale unui popor. Sfântul este
adeptul neintervenţiei, pentru că naturalul este cel care
trebuie să guverneze curgerea faptelor şi întâmplărilor. Astăzi, SFÂNTUL se află la polul opus
SUVERANUlui, care prin dispreţul afişat faţă de modelul
universal, este motorul tuturor molimelor acestei omeniri.
Depravarea, exacerbarea trăirilor naturale,
ipocrizia, agresiunea, furtul, minciuna, luxul,
pruncuciderea, adulterul, omorul, prostituţia, sodomia,
paroxismul, teroarea, puseurile sociale, toate năravurile
lumii acceptate de către orice suveran al acestei lumi, nu
înseamnă altceva decât a acţiona în sensul şi acceptări
autoanihilări fiinţei umane.
Iar în ochiul Sfântului … autoanihilarea este
Antihristul.
Este opus modelului cosmic, creator, generator de viaţă,
speranţă şi iubire. Orice suveran, care nu luptă împotriva
autoanihilării fiinţei umane, indirect este un cavaler al
antihristului. Oamenii simpli mai pot avea o scuză, însă
Suveranul … niciuna! Doi oameni au putinţa de a mişca această lume:
Sfântul şi Suveranul!
Din păcate, astăzi, trăim vremurile în care
doar sfântul este cel care are puterea de a ne arăta … Calea,
Lumina şi Viaţa! Doar el a rămas cel mai aproape de
Începuturi!
dan.ene, piatra neamţ, 29.decembrie.2008.
|
|
Geniul şi Maestrul
Geniul şi Maestrul, sunt minţile luminate ale
existenţei noastre, ei sunt singurii care trăiesc înainte de
a se naşte şi continuă a exista chiar şi după moartea lor.
Geniul şi Maestrul sunt întruchiparea
prezentului nostru. Se spune că cele mai mari minţi sunt
capabile de cele mai mari vicii, precum şi de cele mai mari
virtuţi.
Cu toţii tânjim într-un fel sau altul, ca în
viaţa noastră să apară un om care să ne modifice consistenţa
existenţei. Şi atunci când se întâmplă, deschidem fără de
frică braţele, aruncând destinul către un miraculos pas spre
Dao. Instinctiv, copilul din noi, îmbrăţişează fără de
limite omul, care ca un părinte ne va călăuzi paşii
poticniţi de graba învăţării. Geniul şi Maestrul, fără de
efort, ne strâng ca sub o umbrelă, pentru că ei sunt
singurii care au curajul de a se juca în focul timpului.
În clipa când scriu acest dialog, sunt la
cumpăna unei nopţi care stânge în esenţa ei, genialitatea şi
măiestria, meteahna şi virtutea, singurătatea şi iubirea.
Când am gândit acest dialog … am vrut să fiu aspru şi cu un
gest de genialitate să sancţionez o nedreptate a unui CEVA …
aflat în sufletul meu. Ce m-a oprit? Ceva şi Cineva ce mi-a arătat care este o
altfel de diferenţa dintre a fi geniu sau maestru.
Prietene, geniul tinde către ideal, către
perfecţiune, către absolut. Această stare de căutare
continuă, îl îndepărtează de un exerciţiu care face marea
diferenţă între a fi geniu şi a fi maestru. Geniul
dispreţuieşte exerciţiul biunivoc între el şi oameni …
IUBIREA. Pentru că el sfârşeşte prin a o dispreţuii, ca
fiind efemeră şi nestatornică. IUBIREA, este singura
aptitudine şi atitudine, care îi lipseşte geniului, în faţa
maestrului.
Maestrul, el este cel care trebuie să admire
omul şi nu invers, pentru că el maestrul, trebuie să imite
la infinit un gest sacru pe care Dao îl repetă de la
începuturi: Dao admiră OMUL! În aceasta constă marea mărturisire a
Maestrului …
ADMIRAŢIA! Şi vreau să închei pe un ton mai spiritual,
amintind un aforism al lui Petre Ţuţea, care de fiecare data
când îl citesc, îmi aduce un ciudat zâmbet:
"O babă murdară pe picioare, care stă în faţa
icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al
premiului Nobel, ateu … baba e om, iar laureatul premiului
Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor".
dan.ene, piatra neamţ, 26.decembrie.2008.
|
Il Principe – Suveranul.
Partea a II-a.
Când am început să scriu acest dialog,
plecasem pe calea unei promisiuni: de a te aduce mai aproape
de o carte pe care merită să o citeşti prietene. Aş fi vrut
să fi gustat împreună din esenţa acestei cărţi de hotar.
Numai că zilele ce le-am trăit, preumblând pe alte meleaguri
şi gustând savuros din cele trăite acolo, m-au făcut să mă
îndrept involuntar către o altă idee. Instinct contrar al
firii mele aplecate spre exhaustivitate, îmi orientez
atenţia spre o poveste care o să vă placă, o să vă captiveze
atenţia şi care într-un final va defini un altfel de suveran,
de principe, un altfel de maestru, a cărui destin este să
deseneze umanitate din fiecare din noi.
Salvat, nu voi mai fi obligat să repet ceea ce Niccolo
Machiavelli a lăsat posterităţii şi te las pe tine fidel
cititor, să deschizi coperţile unei tulburătoare cărţi … IL
PRINCIPE. Iar eu, îmi voi continua drumul spre un dialog
instinctiv, exact ca într-o luptă, purtat involuntar de
forţa dialogului şi nu voi urmării să înving sau să câştig.
Ci ca orice tânăr luptător, voi încerc doar să
supravieţuiesc.
Nimic din cele ce se petrec în mare viteză, nu dezvăluie
aceeaşi realitate, punând faptele în aplicare la viteze
reduse. Nimic din cele ce se expun în mare forţă, nu
dovedeşte aceiaşi consistenţă şi la forţe mai mici.
Este imposibil ca detestând injustiţia, să ai puterea şi
ştiinţa, ca în acelaşi timp să cultivi corectitudinea.
Cumplit de greu este ca dispreţuind urâtul, să ai valoare în
exerciţiul frumosului. Mai mult decât atât, ipostaza prin
care crezi că a fi onest, este expresia reală a ceea ce poţi
împlini, automat te va împinge la şi mai multe greşeli.
Este foarte greu să-ţi dai seama de acest lucru, dar aceasta
este înţelepciunea supremă.
Cunoaşterea, are putinţa de a observa şi a da judecăţi
despre ceea ce natural mintea, sufletul şi ochiul distinge. Cunoaşterea îţi poate descoperi dubla faţetă
a „quinta essentia”, a naturii duale a eterului. Însă
cunoaşterea nu-ţi poate destăinui înţelepciunea!
Anticii ermiţi, se postau acolo de unde orice poate fi
controlat, indiferent de viteză, indiferent de forţă,
indiferent de voinţa ta şi a semenilor. Abia în momentul
când eşti în centrul mişcării acestei lumi, nu mai există,
nici repede ori lent; nici puternic sau slab; nici frumos şi
urât; corect şi incorect; dreptate şi nedreptate.
Calea, Do-ul, înseamnă mult mai mult decât a observa şi mult
mai mult decât a cunoaşte. Această artă, nu poate fi
transmisă prin cuvinte. Această realitate nu poate fi
înţeleasă decât de către un adept, deoarece a fi discipol,
înseamnă în primul rând … A FI!
Iluzoriu este prezentat, ca neurmând Calea, Doctrina,
gâdilând mândra cunoaştere colectivă, să descoperi indirect
ori să dobândeşti destul de repede, ceea ce alţii realizează
printr-o alchimie de lungă durată.
Logarea la înţelepciunea strămoşilor, nu se obţine printr-un
schimb de păreri şi trăiri grăbit aruncate într-o cafenea,
fie la masa unei discuţii savante.
Cine e înţelept este înţelept doar pentru că e ... şi cine e
nebun, e deoarece crede că o poate înţelege.
În această lume sunt oameni care au descoperit că verbul A
FI, se poate trăi şi la graniţa dintre perfecţiune şi
datorie!
Săptămâna viitoare vă voi vorbi despre maestru şi geniu şi
diferenţa dintre cei doi, tot dialogul stând sub semnul unui
aforism:
„ … nimeni nu este vinovat că lumea este
aşa …”.
William Shakespeare
danene,
piatra.neamt.19.decembrie.2008
|
|
Înainte de a începe să scriu despre picătura
care defineşte înţelepciunea momentului, doresc să răspund
unui cititor. Spui că: …
ţara asta îţi creează o profundă scârbă şi că
ceea ce trăieşti îţi provoacă senzaţie de vomă!
Prietene, nu spui o noutate. Şi noi, cei un
pic mai bătrâni şi mult mai bătrâni, trăit-am momente nu
foarte plăcute. Timpurile trăite, la mulţi dintre noi,
provocat-au reacţii viscerale profunde, asemănătoare ţie.
Însă să ştii că între un om care se tot căină, faţă de un om
care dizolvă aceste stări şi trăiri furtunoase, diferenţa o
face responsabilizarea acţiunilor. Nu uita prietene, că în
ţara asta roasă de atâta nesocotinţă, există o mulţime de
anonimi ţie, care trăiesc şi acţionează, neaşteptând
îndemnul public. Tinereţea pe care cu atâta putere şi
frumuseţe o trăieşti, nu o arunca în braţele deznădejdii şi
bătrânei văicăreli cu care neamul acesta ne-a tot obişnuit. Hai să nu mai dăm satisfacţie celor care se
hrănesc din oboseala generaţiilor, din văicăreala colectivă
şi nepăsarea unui popor. Responsabilizează-ţi viaţa şi
construieşte-te în preajma unei vibraţii mult mai puternice:
OMUL
la puterea A FI
şi A CREDE!
Machiavelli … între machiavelism şi principiile puterii
politice.
Partea I-a
În picătura de înţelepciune trecută, vă
vorbeam despre ceea ce animă morala şi etica unei dintre
cele mai apreciate caste ale omenirii:
samuraii. Datoria, fidelitatea, curajul, erudiţia,
credinţa, perseverenţa, infinita muncă, aplecarea spre
detaliu şi perfecţiune, viaţa pusă în slujba principiului,
crezului şi adevărului, toate acestea exersate la graniţa
dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre viaţă şi moarte. Pentru
mine, samuraiul este datoria care transcende orice barieră,
orice inimaginabil. Această datorie sacră a războinicului, a
dus la dezvoltarea uneia dintre cele mai subtile şi profunde
arte existenţiale … „arta de a guverna”. „Arta de a guverna”
omul şi nu oamenii. Pentru că din această poziţionare
excepţională, stă şi constă una dintre cele mai fascinante
înţelegeri ale mecanismelor ce animă acest finit univers.
…
transformă totul într-UNUL, pentru că UNUL va
conduce TOTUL.
De ceva timp cu mare răbdare şi grijă,
răsfoiesc, citesc sau studiez, o carte care de cele mai
multe ori, atunci când stau faţă în faţă cu ea, mă pune pe
gânduri. Cartea se numeşte „Il Principe” sau tradus:
Principele.
O carte care m-a făcut să mă întorc de mai
multe ori peste textul citit, recitind, nu din dorinţa de a
înţelege mai bine, ci pentru că fiecare mesaj lăsat de
Niccolo Machiavelli îmi răvăşeşte firea de trăitor. De ce? Pentru că expune cu o atâta sinceritate
societatea europeană, încât te întrebi: machiavelismul a
existat de dinainte de Niccolo Machiavelli ori acest mare
filosof politic al Renaşterii, a transformat arta de a
observa, într-un nou şi performant instrument de manipulare
individuală şi colectivă, cu aplicabilitate imediată, o
inedită corespondenţă spre un domeniu, care de ceva timp
influenţează trecutul, prezentul şi viitorul omenirii:
POLITICA. Având într-o mână DaoDeJing, manualul „artei
de a guverna” omul, iar în cealaltă având Il Principe,
manualul artei de a guverna oamenii, îmi dau seama că am în
mână două esenţe total diferite. Optica războinicului, în
contradicţie cu cea a suveranului, a omului politic. Unul,
este în slujba omului, a idealului, iar pentru celălalt,
oamenii sunt în slujba lui, a prezentului, care satisface
vanitatea unui singur om, în detrimentul poporului. Într-o mână am o carte a trecutului şi
viitorului, iar în cealaltă o carte a prezentului. DaoDeJing şi Il Principe, prima vorbind
despre Suveranul Universului, ultima, descoperindu-ne în
adevărata lumină, suveranii pământului.
danene, piatra neamţ, 11.decembrie.2008.
|
Partea a III-a
7 decembrie 2008
morala, etica morţii şi vieţii.
" … adevăratul destin al samuraiului ESTE MOARTEA?
Sau adevăratul destin al samuraiului ESTE MOARTEA!".
... când m-am hotărât să am un destin, a trebuit să am o
definiţie exactă a vieţii şi morţii. Pentru mine, definirea
acestui sistem de referinţă era esenţială. Pentru că odată
asimilată această definiţie, celelalte variabile devin
dependente de cele două invariabile: Viaţa şi Moartea!
Cine „trăieşte” şi cine „moare” într-o lupta de multe ori
este relativ. Cine „învinge” şi cine este „învinsul” iarăşi
este relativ. Totul depinde de optica sistemului de
referinţă.
Când un erou moare, el rămâne viu în inimile multor oameni.
Şi mai ştiu că pe faţa acestui pământ trăiesc atât de mulţi
într-un profund anonimat, încât pentru sufletul viu al
acestei lumi, ei sunt morţi de foarte mult timp.
Atunci ce este viaţa şi moartea?
Nu oare omul confundă percepţia existenţei cu
VIAŢA? Şi confundă sfârşitul percepţiei existenţei cu
MOARTEA? Pentru Dao, a fi viu sau a fi mort, înseamnă cu
totul şi cu totul altceva. Poate de aceea s-au găsit termeni
şi termeni pentru diferite atribute ale vieţii, morţii şi
credinţei: viaţă - viaţă veşnică; credinţă - credinţă vie;
moarte - moartea de apoi. Destinul samuraiului este destul
de aproape de un destin fundamental: destinul Hristic,
respectiv asumarea până la moarte a destinului individual şi
colectiv.
Ştiu ca sună forţat această comparaţie. Dar ca să mă apropii
mai mult de sensibilitatea mesajului, forţez această
alăturare, deoarece în miezul ei există un sâmbure, asumarea
sacrificiului şi împlinirea destinului.
Pentru samurai educaţia, etica, morala, curajul, disciplina,
măiestria se exersează într-un unic şi sincer moment: prin
moarte sau asumarea morţii, samuraiul îşi desăvârşeşte întru
binele obştii destinul pentru care s-a născut. Samuraiul,
involuntar, prin calea aleasă, dovedeşte că în economia
universală, nu dragostea de viaţă individuală este ce care
conturează "faţa umanităţii", ci tocmai aceasta exercitare
şi exersare a mecanismului numit "moralitate şi etica
colectivă" este cea care dă forţă vieţii. Oamenii care au
destin, nu sunt aceia care lucrează pentru sine, ci tocmai
aceia a căror destin, înglobează destinul unei mulţimi
apreciabile. Iar pentru aceasta „un căutător de destine”,
cum este samuraiul, trebuie să-şi responsabilizeze moartea,
sacrificiul. În HAGAKURE, apare un dictat care sună
cutremurător în conştiinţa noastră: "… că adevăratul destin
al samuraiului ESTE MOARTEA". Europeanul crescut într-o altă
filozofie a morţii, cu siguranţă rămâne şocat. Însă dacă te
detaşezi de optica încremenită a europeanului, aşezată
undeva pe orizontala existenţei, descoperi cu mare admiraţie
că pentru SAMURAI, filozofia morţii reale NU EXISTĂ!
Din aceste texte, marele uitat este tocmai moartea invocată.
Moartea este datoria finală şi doar atât. Moartea nu ascunde
nicio dramă, nici un regret, nicio ezitare.
Hagakure nu lămureşte o filozofie a morţii, din contră,
motivează filozofia vieţii: Acum şi aici!
Acest banal "acum şi aici", umple toata calea spre
perfecţiune a samuraiului!
Ca şi Hristos, samuraiul, moare ca să renască VIU, pentru şi
în sufletele ce vor să meargă mai departe. Moartea … nu-şi
are rostul dacă lasă în loc gol, durere şi lipsa unei
morale, a unei etici individuale şi colective. Moartea în
morala „unui căutător de destine” este esenţială atâta timp
cât ea este generatoare de viitor, integrându-se în iconomia
universală şi respectând ierarhiile şi mecanismele
cosmosului. Universul este construit pe o etică şi morală
inconfundabilă.
Atât de puţini cunosc şi recunosc acest mecanism al „artei
de a guverna”, încât acum ştii de ce această ştiinţă este
lăsată doar celor înţelepţi.
Pentru samurai, moartea nu se exprimă numai în înţeles şi
realitate fizică.
Moarte poate înseamnă şi înfrânarea putinţelor şi dorinţelor
personale sau de grup şi dăruirea virtuţilor spre putinţa,
trebuinţa şi nevoia unui popor, asta înseamnă „arta de a
guverna”, pentru că „arta de a guverna” … înseamnă A SLUJI!
|
Partea a II-a
Piatra Neamţ, 6 decembrie 2008,
HAGAKURE.
Fiecare naţiune este construită după o arhitectură
particulară, având un angrenaj care funcţionează şi care
pune în mişcare energii nebănuite, dând vitalitate poporului.
Fiecare popor este structurat pe o ierarhie bine definită
iar între fiecare nivel sau palier al comunităţii, există
punţi de legătură, de comunicare, făcând din această aşezare
laminată, stratificată, un tot care curge, precum o apă. În
acest mod, omul, luat individual, aflat în această masă
enormă, se identifică ca făcând parte din voinţa care animă,
această curgere virtuală. Voinţa lui devine şi voinţa
volumului cu care se identifică, iar voinţa unitară a masei,
devine şi voinţă proprie, individuală. Astfel omul nu se
disociază prin asociere. Este o lege a „artei de a
guverna”, pe care foarte puţini oameni o cunosc şi o
controlează. Expunând aceste vorbe, vreau să te aduc
cititorule la ideea, că „în arta de a guverna”,
trebuie să existe instrumente, mecanisme şi energii, care să
facă ca totul să funcţioneze.
Anticii înţelepţi, amintesc că a guverna, a conduce, nu se
poate obţine sau realiza decât numai dacă există acea „masă
de inerţie”, care să antreneze TOTUL.
Acea „masă de inerţie”, se bazează pe o unică şi infinită
doctrină: a sluji, a fi în slujba a ceva fundamental!
Uitându-mă la trecutul nostru, la prezentul şi viitorul ce
abia izvorăşte, observ că acestei naţiuni, aproape că îi
lipseşte acea masă de oameni, acea „masă de inerţie” din
care să emane o atitudine şi aptitudine fundamentală, pentru
un popor: ştiinţa, nevoia şi putinţa de a sluji!
Nu umilitor ci ca făgăduinţă, nu ca oportunitate ci ca o
constantă a unui crez. În `89, în acel urât decembrie, când i-am împuşcat pe „ceauşeşti”,
fără să vreau am spus că în acel moment în România s-au
născut 23 de milioane de „ceauşeşti”, de virtuali şi reali
conducători-dictatori. Ei de atunci şi până astăzi, în
România, nu s-a schimbat nimic.
Ceea ce ni se întâmplă astăzi, este măsura acestei optici
individuale. Din `89 şi până astăzi, în România s-a trăit
doar individual, doar pentru sine şi binele fiecăruia,
sacrificând conştient sau inconştient ideea de popor, ideea
de naţiune, de comunitate. Egoişti, am făcut ca această
rapacitate comportamentală, să se răsfrângă asupra fiecărui
detaliu din viaţa noastră. Astăzi plătim acest imens preţ al
indiferenţei şi individualismului nostru. Conform celor
educate, avem o politică indiferentă şi individuală; o
societate indiferentă şi individuală; o şcoală indiferentă
şi individuală şi ce este cel mai trist, de cele mai multe
ori o familie indiferentă şi individuală. Până unde vom putea duce această perseverenţă atât de nocivă? Undeva prin iunie, iulie a lui 2008, am avut în mână o carte
numită HAGAKURE. Tradus, înseamnă ascuns printre frunze sau
în umbra frunzelor. Calea sau Drumul Samuraiului, gândită ca
un ghid practic şi spiritual, necesar războinicului samurai,
o colecţie fascinantă în 48 de aforisme, lăsate de Yamamoto
Tsunetomo, adunate şi publicate de Tashiro Tsuramoto,
povesteşte despre cele câteva ipostaze ale verbului
A FI,
trăit la graniţa dintre perfecţiune şi datorie!
Derivat din verbul japonez „saburau”, SAMURAI, înseamnă a
sluji, a servi. La japonezi, a servi, înseamnă ceva mult mai
mult, decât în conştiinţa obosită, indiferentă şi
individuală a românului.
În partea a treia a picăturii care defineşte înţelepciunea,
voi avea un dialog mai aparte despre adevăratul destin al
samuraiului: morala, etica morţii şi vieţii.
Pe săptămâna viitoare, pe luni.
Partea I-a
DIALOG DESPRE POPOR
Astăzi, nu căuta morala sau maxima, printre cuvinte.
Pentru că astăzi, nimic din cele ce le trăim nu atinge
maxima sau morala, aşa că …
… în vâltoarea cotidianului, marcaţi de prezent, ca o marcă
a absenteismului, a plictiselii, a oboselii, a delăsării, a
neputinţei de a alege pe cineva care să ne reprezinte, mă
întreb dacă merită să scriu despre cele ce le trăim astăzi,
sau să vorbesc despre mâine. De aceea cred că am să reiau o
temă despre care am mai scris, într-un jurnal de-al meu.
Ca şi atunci, la acel moment, am fost conştient că poporul
încă nu are acea „substanţă”
cu care să sancţioneze, imobilitatea, lipsa de perspectivă,
de consistenţă, de viitor al clasei politice româneşti.
Astăzi, procentual dovedit, poporul nu se mai simte
reprezentat de politicieni, consfinţind încă odată
falimentul real al unui comportament şi al unui mod de a
administra existenţa acestui popor. Şi dacă este să vorbim
despre această oboseală observată la români, nici alte naţii
europene nu sunt prea departe de noi, numai că între ei şi
noi, există o oarece nuanţă:
ei, trăiesc într-o aparentă
prosperitate, doar noi ... doar cu noi!
Absenteismul, a devenit o modă şi un chip de a trata clasa
politică, pentru deprecierea omului politic, parazitat în
dogmele politruce. Astăzi politicianul, nu mai reprezintă
omul şi poporul, pentru că el reprezintă doar o cârpeală de
„doctriniţe”, ori un mod stupid de negociere, un interes şi
de cele mai multe ori o mare şmeneală. Semeţia,
verticalitatea, personalitatea puternică şi marcantă,
patriotismul autentic, erudiţia, profesionalismul, au fost
înlocuite de pastelurile şi tonurile sumbre, serioase de
negru şi gri, ale unei politichii, pe care în mod ciudat, cu
toţii o recunoaştem ca fiind ineficientă, vremurilor pe care
le trăim.
Picătura de înţelepciune nu şi-a propus să recomande terapii
la stările de fapt, ci doar să marcheze clipele trăite, să
le sublinieze din nevoia de a fi mai atenţi şi prezenţi, la
ceea ce ni se întâmplă. Şi mai ales să aducă în faţa ta
cititorule şi perspectiva cu care nu eşti obişnuit. Adică o
altfel de părere, o altfel de opinie, care să nu ne
încrânceneze şi care îşi doreşte să deschidă posibilitatea
unui dialog, a unui schimb de opinii în mod civilizat şi mai
ales să rămânem ancoraţi în realitatea care de cele mai
multe ori DOARE!
Astăzi sunt mult prea mulţi oameni care nu au putinţa de a
vorbi, fie pentru că nu pot, fie pentru că nu le dăm răgazul
de a se exprima. Ei bine, odată cam la patru ani, toţi aceia
pe care nu-i băgăm în seamă şi care au pusă botniţa
anonimatului, sunt puşi nu să vorbească, ci să arate cu
degetul direcţia care doar unora să le convină.
Ei bine, zilele acestea, poporul nu numai că a vorbit dar a
arătat şi direcţia unde politica se îndreaptă.
Aproape 60% din populaţia României a votat NIMICUL,
pentru că oricum această alegere este mai bună, decât oferta
politicienilor zilelor de azi, pentru că în România de
astăzi, nu mai există doctrină verticală şi nenegociabilă.
Există doar politicieni care negociază doar interesele lor
de grup.
Nouă poporului CINE NE NEGOCIAZĂ NEVOINŢELE, TREBUINŢELE!
CINE?
În partea a doua a picăturii care defineşte înţelepciunea,
voi vorbi despre un subiect care aparent nu are legătură cu
prima parte a dialogului meu, dintre mine şi tine cititorule.
Pe sâmbătă, pe mâine, pentru HAGAKURE … calea samuraiului.
vineri.5.decembrie.2008, dan.ene
|
|
„Unde e omul, în imanentă, absolut liber?
Într-o bisericuţă din lemn din Maramureş, unde sacerdotul
creştin vorbeşte de mistere, de taine şi se lasă învăluit de
ele ca şi credincioşii” -
Petre Ţuţea
Apăsând pe telecomanda televizorului, pe
sticla cotidianului se derulează imagini şocante … mare de
credincioşi urbani, îngrămădiţi în faţa bisericilor, se
îmbulzesc, se înjură, se îmbrâncesc, ca o turmă de animale
flămânde, călcându-se în picioare, ca să ce? Ca să atingă
fugar, nişte moaşte, ori ca să „fure” din niţica apă
sfinţită aruncată grăbiţilor. Văd creştini de rituri
diferite, luptându-se şi lovindu-se în biserici, ca să ce?
Ca să-şi exprime orgolioşi, dreapta credinţă. În faţa unor
astfel de evenimente, te întrebi: oare este vremea
demenţelor, vremea rătăcirilor, ori tânjim neputincioşi după
un semn salvator?
Din straja pronaosului, prelaţi şi feţe
bisericeşti, sforăitori, umflaţi, unsuroşi, torc în aceiaşi
adormire, un ceva ce nu ar trebui să existe între pereţii
nici unei biserici:
LIPSA DE MORALĂ, lipsa exerciţiului eticii.
În ultimul timp observ la biserica neamului, o periculoasă
neînţelegere a vremurilor ce le trăim şi o depărtare de la
morala tradiţional creştină, o lipsă de fermitate şi
atitudine publică, la fapte şi evenimente care pot inversa
ireversibil societatea românească. Omorul, hoţia,
prostituţia, sodomia, pruncuciderea, minciuna, făţărnicia,
perversitatea, trădarea, au intrat cu „bocancii” în
prezentul nostru, fără ca de biserica să reacţioneze radical
şi să înalţe strigăt la cer … rupându-şi hainele preoţeşti
şi strigând …
DESFRÂNARE! Mă cutremură faptul că instituţia care
trebuie să exercite şi să asigure „Constituţia Sacră”
a unui popor, prin exerciţiul moralei, BISERICA, se află
într-o ciudată stază. Rememorând destinul adamic, culcată şi
adormită, aşteaptă parcă împăcată, împlinirea ispitei finale
… ca mai apoi, având privilegiul judecăţii, va cuvânta,
rupând în bucăţi trupul integru al unui neam. Să nu numeşti
asta viclenie?
Lipsa Bisericii sfinte, adevărate şi drept
mărturisitoare din viaţa poporului român, a făcut loc unei
morale autonome, extrem de periculoase şi toxice, pentru că
un popor fără de biserici, este ca un deşert fără de oaze.
Statul, instinctiv, suprimă autoritatea bisericii, lucru
care s-a şi realizat. Însă aceasta în România, nu se putea
realiza … (din păcate) decât numai şi numai cu ajutorul
Bisericii. Cine a avut interesul ca poporul român, să-şi
piardă consangvinitatea divină? Omul autonom! Omul, care nu are capacitatea
de a crea o autoritate şi ordine morală firească. Cum a fost posibilă instaurarea moralei
publice autonome? Prin situarea omului şi a statului
autocrat, deasupra Bisericii.
Aşezat în ingratul fotoliu de observator,
nu-mi rămâne decât să constat că trupul viu al Bisericii
Strămoşeşti …
SUFERĂ.
Piatra Neamţ, 27 noiembrie 2008
|
|
„Femeia este fanta care se deschide în zona
vizibilului pentru a lăsa extra-ORDINARUL să pătrundă în
lume”.
Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă
Ironia unui intelectual sau ironia decadenţei
intelectuale? Există ceva sau cineva, care să fii suportat
într-o istoriei atât de lungă, atâta umilinţă, răutate,
atâta mitocănie şi misoginism din partea omului-bărbat,
precum femeia? Cu o perseverenţă apropiată de demenţă,
omul-bărbat, încă aruncă cu noroi în cea mai apropiată
fiinţă a sufletului lui, fără să-şi dea seama, că prin
sclavia şi subjugarea femeii şi-a anulat destinul. A ferecat
cu un imens lacăt, porţile Cerului şi Pământului, pentru că
în Cer, Dao, primeşte Omul şi nu bărbatul. Mă uit distant,
la un circ de cea mai proastă calitate, prezentat chiar de
minţi considerate erudite şi înţelepte. Oare ce vremuri
trebuie să trăim ca să ni se lumineze sufletele, obidite de
atâta strâmbă judecată?
Nu ştiu de ce, dar bărbatul,
mereu îmi dă impresia că încă nu ştie ce doreşte sau la ce
visează. La pierduta şi prima lui soţie
Lilith
sau la cea de-a doua femeie dată de Dao lui Adam spre
supunere şi ascultare …
EVA.
Lilith, este puterea nopţii şi a
întunericului, forţa ascunsă, convingătoare, atotprezenţă pe
care partea masculină din noi nu vrea să o recunoască ca
fiind primordială şi din care s-a născut lumea. Lilith este
cea care nu a acceptat trufia gratuită a unui principiu cu
care trebuia să se completeze reciproc.
Adam-ul, bărbatul, masculinitatea,
a ales femeia supusă, ascultătoare, roaba slăbiciunilor unui
alt principiu. Eva, este parfumul unui miraj, este adierea
care transformă clipa în infinit, este fiinţa care
transformă viaţa în moarte şi moartea în viaţă. Tot Eva este
cea care ne-a împins spre păcatul strămoşesc, muşcând prima
din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Ea, este singurul
motor al unei lumi adormite, este singurul principiu care
germinează fructul iubirii, pentru că Ea, este cea care a
vrut să muşte din tot ce este interzis!
Tot Eva … este cea care spală şi unge cu
lacrimi şi mir picioarele Hristos-ului, cea care cu păru-i,
şterge ceea ce altora le era jenă să o facă ori s-au făcut
că au uitat. Eva este singura care nu poate uita şi care
iartă la infinit. Hristos a iertat şi a iubit femeia …
NOI
de ce nu?
Voi judecaţi după trup; Eu nu judec pe nimeni.
Evanghelia după Ioan, Cap. 8-15.
Vă spun, că până când omul-bărbat nu va
renunţa la judecata ca PRIVILEGIU, armonia va fi doar un
simplu deziderat.
Piatra Neamţ, 20 noiembrie 2008
|
|
O zi însorită. Dis de dimineaţă, m-am hotărât
să-mi modific obiceiurile alergărilor matinale şi să încerc
un alt traseu, decât cel cu care mă obişnuisem. În timp ce
mă îmbrăcam, copilul meu auzind zgomot, se trezi din somn şi
cu ochii încă lipiţi, mă întrebă:
-
ce faci tată?
-
plec la alergare, puiule.
-
pot să vin şi eu?
Aşa cum alergam unul lângă celălalt, sorbindu-ne
unul pe celălalt din priviri, eu mândru că îl am lângă mine,
el vrednic că îmi urmează paşii cu multă stăruinţă, fără ca
să-şi arate încă suferinţa oboselii fizice, se opreşte brusc
şi mă întreabă:
-
tată ce este aici?
-
cimitirul.
-
tată, există şi cimitir pentru eroi?
-
da.
-
vreau să-l văd!
O toamnă târzie, un soare pătrunzător şi o
linişte care te copleşea. Copilul meu dorea să-şi vadă eroii.
I-am povestit despre războinici, despre eroi
şi războaie, despre sacrificiu şi patriotism. Despre demenţi
şi nebuni, dictatori şi ucigaşii umanităţii. Însă i-am
simţit ochii umeziţi de emoţie, când i-am vorbit despre
culorile drapelului naţional şi ce înseamnă heraldica de pe
ceea ce trebuia să fie aşezat pe steagul sufletului nostru.
Trupul şi inima lui, erau interesate de toată
istoria şi sacrificiul unei naţii ca cele a noastre. Vedeam
pe chipul lui că era mândru că este român şi mai ales că
cineva se sacrificase, pentru ca el să existe.
- tată, de ce mormintele sunt neîngrijite?
- pentru că mulţi oameni uită repede!
- eu nu am să uit niciodată!
- mai tot omul uită copilul meu, este natural şi firesc,
însă trebuie să existe ceva în noi care ne face să ne
reamintim, ceea ce nu se poate uita. RESPECTUL faţă de
străbuni, faţă de semenii tăi şi faţă de cei ce vor veni.
Numai respectând, vei avea memorie. Ca să ai exerciţiul
respectului, trebuie să te educi continuu.
- adică să fiu un bun războinic, un bun samurai!
Uitându-mă în ochii lui de copil i-am dat
dreptate, pentru că ştiu că acolo în motoarele lui lăuntrice,
EL, are dreptate, pentru că EL a plecat să alerge lângă
mine, EL s-a oprit să întrebe şi EL a voit, toate cele ce
le-am trăit alături de EL. De încerci să găseşti maxime despre eroi şi
eroism, cu greu dai de ele. De ajungi în cimitir şi vrei a
slăvii memoria eroilor naţionali, descoperi un cimitir
neîngrijit, plin de buruieni şi cruci răsturnate … iar acolo
unde flacăra vie a amintirii ar trebuii SĂ ARDĂ … nu
descoperi decât uitare şi indiferenţă.
RUŞINE
ţie neam de năpârci …
„pentru că o patrie fără eroi, este ca o casă fără uşi”.
Gabriel Garcia Marquez - Toamna Patriarhului.
Piatra Neamţ, 13 noiembrie 2008
|
picătura.2
Piatra Neamţ, 07 noiembrie 2008
dan.ene.
„Morala e izvorul libertăţii, morala e
condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii”.
Aşa se definea Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”.
Am cântărit mult timp aceste cuvinte. Vroiam să fiu sigur că
nu sunt aruncate gratuit, accidental. Şi mi-a fost dat să
văd că vorbele, nu numai că ne semnalau prezenţa unui om cu
o viziune detaşată prin exerciţiul dreptei credinţe şi
acceptarea rugăciunii în adâncul inimii. Prin puţinele şi
adâncile vorbe, Steinhardt subliniază că MORALA, reprezintă
„Constituţia Sacră” a unui popor! Dar ce este morala?
Morala reprezintă un ansamblul de norme ce consfinţesc
codurile de conduită, de convieţuire şi de comportament ale
oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a
căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia
publică. Recitind de mai multe ori această ultimă frază, am
realizat de ce morala reprezintă izvorul, condiţia şi pavăza
libertăţii. Dacă Steinhardt ar fi scris la viaţa lui, numai
aceste cuvinte, noi oamenii, doar pentru aceste vorbe, ar
trebui să-i purtăm un respect infinit. Prietene, morala şi
implicit moralitatea este alegerea ta, este condiţia ta, e
libertatea ta de a te manifesta ca OM. Şi nu poţi înţelege
rostul şi adevăratul sens al moralei, dacă nu realizezi că
la polul opus moralităţii, însă nu înţeles în sens negativ,
există DREPTUL. Derivat din latinescul „directus”, drept
este sinonim cu just, din care derivă uşor justeţea, apoi
justiţia. Dreptul, reprezintă un set de norme care, prin
obligativitate, ţie omului ţi se asigură convieţuirea cu
sinele şi colectivitatea. Iar JUSTIŢIA, este instituţia care
protejează cumulul de legi şi reguli, care culmea, ne
protejează tocmai prin limitarea manifestărilor individuale
şi colective şi acceptarea obligativităţilor, pe post de
reguli.
Numai că o societate care funcţionează şi se apără numai
prin exerciţiul singular al justiţiei şi a dreptului
constituţional, este o societate bolnavă, o societate care
evitând abuzul, abuzează prin însăşi exerciţiul legalităţii.
Pentru că nu are la îndemână cel mai eficient şi rapid
sistem imunitar: MORALA şi MORALITATEA!
Când un popor îşi pierde exerciţiul istoric şi natural al
moralei, pierde „Constituţia Sacră”, lăsând omul, cumplit de
gol, în faţa unei societăţi decadente. Nu închei înainte de
a te întreba: Oare de ce România, a ajuns într-o astfel de
situaţie?
Că nu mai avem curajul sau că nu mai avem vitalitatea
necesară în a stopa ceea ce şi ochiul unui copil remarcă?
Ar mai fi multe de spus, numai că acum te las pe tine
cititorule, ca să maturezi, ceea ce eu, cu bună ştiinţă am
lăsat ca neterminat … ca tu să distilezi, trecând prin rece,
serpentina vieţii.
|
Piatra Neamţ, 30 octombrie 2008.dan.ene.
Ceea ce va urma, nu se doreşte a fi un manual
de judecăţi superioare, şi nici măcar piedestal pentru un
chip care se doreşte a fi ascultat sau lăudat. Picătura de
înţelepciune va fi un altfel de dialog, unul onest între doi
oameni, care chiar dacă nu se ating, nu se văd şi nu se
cunosc, se vor recunoaşte prin emoţia degajată, prin sensul
şi valoarea unui flux ce va avea ca punct terminus OMUL. Va
fi locul unde, dincolo de cotidiana grabă, eu şi tu
cititorule, ne vom opri pentru o clipă, ca să medităm la
ceea ce a fost, este şi va fi.
Motivul? Să plecăm de la simplul motiv că trebuie să avem
împreună un viitor.
Înainte de a fi început acest proiect, eram pornit să scriu
o carte, având ca punct de plecare, tot un dialog. Însă
într-un mod curios, discursul meu, mereu se transforma în
altceva. De la un dorit dialog simplu şi elegant, cuvintele
au prins puterea unui mesaj. Citindu-l de mai multe ori, am
găsit că vorbele au mers prea departe. Şi astfel m-am
descoperit că şterg cu multă teamă cuvinte, pentru că multe
din ele se întrupaseră într-un manifest periculos.
Am fost şi întrebat:
- Cu ce drept rosteşti tu, toate aceste cuvinte şi cine ţi
le-a dat?
Au vreo putere aceste cuvinte?
Da, mă întreb şi eu … mai pot cuvintele a trece dincolo de
inima împietrită a omului? Darămite a vorbi despre pacea din
sufletul răbdător şi ascultător.
Omule … cât de multe am pierdut într-un timp atât de scurt,
cât de puţine mai rămân de câştigat. Mă întreb, cum şi ce ar
trebui să fac ca acest dialog să ajungă la inima ta, cu
forţa şi tăria cu care eu îl trăiesc.
O zicere ardelenească, cu tonalitate iluzorie de
înţelepciune spune: că no fost niciodată ca să nu fie cumva
sau şi dacă este să fie, că oricum o să fie, mă aduce repede
pe un teren care nu suportă profunzimi şi răbdare. Mişto-ul
de zi cu zi, vulgaritatea care acaparează până şi cele mai
sublime reliefuri, nivelează orice verticală, lăsând loc
unei orizontale confortabile. Atunci, dacă vorbele mele pot
trece repede în uitare, mai merită a spune?
Normal că nu merită să vorbeşti despre astfel de subiecte,
dacă îţi doreşti faima. Nu merită să te expui gol, în faţa
unor oameni îmbrăcaţi în hainele ipocriziei, ascunzând
voluntar, decadenţa unei vieţi trăite în comoditate şi
indolenţă.
Mai plăcut, mai uşor şi de succes, este să vorbeşti despre
voluptate şi sex, crimă şi violuri, războaie şi suferinţă,
bogaţi şi sărăntoci, desfrânaţi şi păcătoşi, răutăcioşi şi
puturoşi. Afişând şi lăudând micimile, devii instantaneu
celebru, uşor de aşternut pe sticla cunoaşterii publice.
Însă rostul meu nu este să fiu plăcut şi celebru.
Rostul vocii mele este altul.
Rostul vocii este să deschidă calea unui dialog între mine
şi tine cititorule, de a aduce viaţă şi speranţă, acolo unde
uşor, uşor se instalează … recea tăcerea a singurătăţii.
|
|
|
|
|
